(Continuare din numărul 51)
4.
Toată săptămâna următoare Radu Dulcescu a așteptat invitația la interviul cu regele în vederea intrării în noua funcție. Între timp, curatorul lui intervenea la minister în privința anulării ordinului de eliberare din armată a locotenentului Dulcescu. S‑a rezolvat în două zile. Ordinul a rămas cu același număr, schimbându‑se textul cu unul nou – de atribuire a gradului de căpitan. De aceea, când a fost invitat în audiență la Majestatea Sa, el a apărut în fața monarhului cu epoleți noi, de căpitan. Numai el cunoștea dedesubtul acestei farse, știa cu ce se va termina, punându‑și în joc reputația, cariera și, posibil, chiar viața.
Regele Mihai l‑a întâlnit amical, s‑a interesat de starea sa familială și, aflând că nu e căsătorit, i‑a propus să treacă provizoriu cu traiul într‑un apartament bun din casa pentru curteni. Însă Radu l‑a rugat să nu grăbească evenimentele, fiindcă nu se știe dacă el va rămâne mult în noua funcție. Regele, de mirare, a ridicat sprâncenele: „Nu am de gând să mă despart repede de tine. Cred că comuniștii și pe mine mă vor concedia curând, astfel încât vom pleca de aici împreună, colegule”, a zâmbit încrezător Mihai, neînțelegând aluzia căpitanului. Drept răspuns, acela i‑a șoptit precipitat că ar vrea să discute un subiect de stat foarte important și secret, însă, dacă se poate, nu aici și nu în ambianță oficială. „În asemenea caz, vom fi nevoiți să discutăm în aer, în micul meu avion sportiv, a râs regele.” Și s‑a lăudat băiețește: „Mi l‑a dăruit președintele Americii! Vrei să te plimbi cu el?” Regele și Rodion aveau doar câte 25 de ani. Copii! Însă războiul i‑a făcut pe ambii să se maturizeze precoce.
Nu au mai ajuns să se plimbe cu avionul, iar peste câteva zile regele l‑a invitat la vila sa, unde se afla doar regina‑mamă cu două servitoare și un grădinar bătrân. Aici, la o sticlă de vin și o modestă gustare țărănească, s‑a produs destăinuirea căpitanului Dulcescu despre cine, cum și cu ce scop l‑a recrutat pentru a‑l spiona pe însuși regele României.
Contrar așteptărilor lui Radu, regele, deși a fost mișcat de fidelitatea amicului, nu s‑a mirat de însuși faptul urmăririi sale de către Siguranță și serviciile speciale sovietice. Și, după cum obișnuia, a întors și acest fapt în glumă, întrebându‑l: „Dar știi cum sunt numit la Kremlin?” Și tot el a răspuns: „Regele‑comsomolist!” Fără îndoială, era amuzant și, desigur, Radu nu putea să nu schițeze un zâmbet. Pe el însă îl mira nepăsarea monarhului, nedorința lui de a lua o decizie politică imediată. Și i‑a expus nedumerirea sa. „Să lăsăm totul așa cum este, l‑a contrazis Mihai, lasă să creadă că tu mă spionezi – chiar e mai bine așa pentru noi. Scrie rapoarte pentru ei, iar eu le voi redacta…”
Radu însă categoric nu era de acord cu o asemenea abordare în rezolvarea acestei probleme de neamânat. Pentru aceasta oare el își riscă viața, ca totul să rămână neschimbat?! Din contra, considera el, trebuie folosită această situație excepțională pentru a face un scandal politic răsunător, cu ecou în toată lumea, astfel demascând complotul partidului comunist românesc și al serviciilor speciale sovietice de uzurpare a puterii în țară și de lichidare a monarhiei constituționale. Adică, trebuie trase toate clopotele, fiind o trădare de stat. Cântărind un pic, Mihai s‑a pătruns de considerentele căpitanului. Au convenit că regele se va consulta mai întâi cu un om apropiat și de nădejde, și dacă ideea va fi acceptată, pe parcursul săptămânii viitoare vor face un demers public pentru presa românească și cea străină. Firește, în centrul scandalului se va pomeni căpitanul Dulcescu, el va fi nevoit să dea interviuri și să răspundă cu capul în fața securiștilor care l‑au recrutat. Ambii își dădeau seama de acest lucru. „Ești sigur de forțele tale, Radule? Dacă te vei răzgândi, anunță‑mă imediat, eu te voi înțelege și nu voi ține supărare. Dar nu mai târziu de luni, ora zece.”
Era vineri, 17 septembrie 1946. Radu a înțeles că regele a hotărât să acționeze și nu mai are nevoie de sfaturile nimănui.
5.
Sâmbătă, s‑a aflat până la amiază la serviciu, unde a fost prezentat colaboratorilor administrației regale, cei care au mai rămas după concedierile din ultimele luni. Iar după prânz s‑a ocupat de modesta sa gospodărie de burlac și a scris, cu cifrul convenit, un denunț colonelului său. Duminica a rezervat‑o pentru întâlnirea cu domnișoara sa, Varea, și concertul lui Piotr Leșcenko, în restaurantul cântărețului, cu intenția de a face în sfârșit cunoștință cu el. Domnișoara, care aștepta de mult această întâlnire, a fost cucerită de buchetul bogat de trandafiri și încântată de noul său costum în carouri, la modă, în care arăta ca un actor de la Holywood. Era obișnuită să‑l vadă doar în aceeași uniformă ofițerească.
Judecând după costumația și comportamentul lui, ea s‑a gândit că prietenul intenționează să‑i facă propunere de căsătorie și, tulburată, aștepta momentul, îndeosebi atunci când Radu, pe neprins de veste, a invitat‑o la el acasă ca să‑i arăte, după cum s‑a exprimat, bârlogul său. Dar nu a ghicit. S‑a dovedit că el a invitat‑o la o discuție sinceră, pentru a‑i explica de ce nu poate să se căsătorească, deși o plăcea foarte mult. I‑a spus că în viața lui se pot întâmpla evenimente majore, după care vor fi nevoiți să se despartă pentru totdeauna, chiar fără a‑și lua rămas‑bun. Dar a rugat‑o să nu‑i ceară amănunte despre schimbarea ce urmează să aibă loc, adăugând doar că va afla totul din presă. Fata a izbucnit în hohote de plâns și el a fost nevoit s‑o liniștească îndelung, inclusiv cu vin, ceai și săruturi. Apoi… Nu au mai mers la restaurant, rămânând acolo până în zori, cuprinși de gingășie.
Luni, exact la zece dimineața, Mihai l‑a invitat pe noul aghiotant la plimbare prin parcul palatului său și i‑a spus că a vorbit cu cineva din oamenii de nădejde, care a aprobat „inițiativa noastră”. Așadar, mâine, serviciul regal de presă trimite tuturor redacțiilor și ambasadelor unor țări influente invitații la un briefing, la care Majestatea Sa va face o declarație foarte importantă cu privire la situația politică din țară și de peste hotare. De asemenea, vor fi invitați reprezentanți ai unor mari partide și unii miniștri. Anunțul respectiv va apărea în ziarul Guvernului și va fi transmis la radio. Briefingul e stabilit pentru joi, ora zece dimineața, în sala de audiențe a palatului.
Mihai a încheiat discuția cu sfatul: „Nimeni din anturajul meu nu e anunțat despre conținutul declarației. Numele tău nu se amintește nicăieri, tu însă vei fi surpriza principală a conferinței, senzația noastră. Pregătește‑te bine, Radu, nu te lua cu vorba, formulează din timp enunțuri precise și scurte, gândește‑te ce întrebări ar putea să‑ți pună. Ziariștii, mai ales cei străini, sunt așa niște câini… Sunt în stare să‑l încolțească pe oricine”.
Presimțind consecințele dramatice pentru el ale evenimentului ce urma să aibă loc, Radu a consacrat toată ziua de marți dragii și deja apropiatei Varea. Mai concret, îi perfectă o procură generală de deținere și gestionare a apartamentului în lipsa lui. Documentul presupunea și moștenirea de către ea a apartamentului în cazul decesului său. Ea era contrariată de ideea cu procura și o înnebunea cuvântul deces, dar i s‑a supus iubitului și soțului, după cum îl numea în sinea sa. Foarte mult dorea să‑și prezinte iubitul părinților, însă el s‑a eschivat categoric de la această vizită.
Briefingul regal s‑a desfășurat cu brio. Mihai I, care de obicei era delicat și moale, de această dată arăta hotărât, ca un militar, și, expresiv, a dat citire unei declarații scurte vizavi de complotul antiguvernamental, trădarea de patrie urzită de comuniștii români cu susținerea serviciilor speciale sovietice. În special, a SMERȘ‑ului, care fără a se sinchisi se implică în treburile interne ale României, utilizând în acest scop Siguranța românească. „Nu încercați să mă contraziceți și să mă iscodiți, domnilor ziariști! Vi‑l prezint pe martorul învinuirilor mele, dublul agent al serviciilor speciale sovietice și românești, infiltrat în anturajul meu pentru a mă spiona, adică pentru a spiona monarhul legitim…”
Mihai a făcut un semn cu mâna și printr‑o ușă laterală a sălii a apărut un căpitan tânăr și chipeș. „Vă rog, domnilor, fiți atenți, își continuă regele discursul, inspirat, noul meu aghiotant, ofițerul pentru misiuni speciale, căpitanul Radu Dulcescu, despre care v‑am vorbit anterior…”
Sala a exclamat și s‑a umplut de rumoare, ca un stup deranjat de cineva. Iar regele a prins gustul moderării: „Domnule dublu agent, v‑am menționat corect numele și gradul militar?” „Corect!” a răspuns Radu militărește, luând poziția de drepți. „Povestiți, vă rog, cine, când și unde v‑a recrutat, poruncindu‑vă să spionați regele.”
Căpitanul a răspuns liniștit, scurt și clar, descriind întâlnirea cu securiștii – român și sovietic –, fără a‑i scăpa momentul primirii recompensei bănești, și a arătat publicului portofelul cafeniu din piele, desigur, deja gol. Mărturisirea atât de convingătoare a produs asupra publicului impresia unui uragan. Au urmat zeci de întrebări, inclusiv adresate regelui și membrilor Guvernului, prezenți la briefing. E adevărat că lipsea ministrul afacerilor interne, căruia i se supune Siguranța, și în locul lui se descurca cu greu ministrul apărării, fără a putea formula ceva cât de cât coerent. Într‑un cuvânt, senzația a fost ieșită din comun, mai ales prin faptul că a fost prezentată atât de teatral.
Peste jumătate de oră, toate agențiile mari de informații și redacțiile ziarelor cunoscute au primit știri senzaționale de la București. Mai întâi s‑au transmis la radio, ziarele au publicat informația a doua sau a treia zi. Iar ziarul bucureștean de seară a reușit să dea noutatea în aceeași zi, cu titlul „Uraganul din palatal regal”, cu imagini foto. Varea, prezentă la briefing și profund impresionată, a procurat pentru Radu câteva exemplare, unul dintre care, mai târziu, a fost inclus în dosarul penal al lui Rodion Solodkii.
6.
E ușor de închipuit agitația stârnită între pereții Siguranței, ai SMERȘ‑ului și ai ambasadei URSS la București după aceste demascări, al căror motor a fost căpitanul Radu. Toate părțile implicate ardeau de nerăbdare să‑l pună la punct. El înțelegea cel mai bine situația, dându‑și seama că le‑ar fi mai ușor să‑l lichideze decât să‑i găsească vreo constrângere legislativă, cu atât mai mult că aghiotantul regelui nu a încălcat în niciun fel legea. Acum el trebuia cel mai tare să se teamă de serviciile speciale sovietice, care, în asemenea cazuri, aveau obiceiul să‑i răpească pe cei indezirabili și să‑i ducă în Uniune pentru a se răfui cu ei. După ce comuniștii români au luat în mâini puterea în toată țara și au început urmărirea masivă a oponenților socialismului, serviciile speciale sovietice îi însărcinau cu răfuiala asupra oponenților locali.
Fiind la curent cu acest fapt, Radu, în primele zile după conferința de presă, s‑a aciuat în palatul regal, unde rămânea și peste noapte. Nu răspundea la telefoanele recrutorilor săi. Varea, care s‑a stabilit în apartamentul lui, l‑a anunțat că a fost vizitată de niște tipi suspecți, care se dădeau drept colegi ai lui Radu de la colegiul militar. Ea, prezentându‑se ca soția căpitanului, fiind întrebată unde este soțul, le răspundea că el se află într‑o deplasare de serviciu. Unde anume știe doar regele Mihai.
Radu într‑adevăr și‑a perfectat o delegație falsă în Ungaria vecină, de unde intenționa să‑și facă vânt sau să se târască peste granița cu Austria, unde locuia mama sa. Chiar a făcut rost de numărul de telefon al unui însoțitor contrabandist, care trebuia să‑l treacă în Austria. Însă granița ungaro‑austriacă s‑a dovedit a fi bine apărată de sovietici, iar însoțitorul – controlat de serviciie lor speciale. În consecință, Radu Dulcescu a fost prins. Cu ajutorul Siguranței, sovieticii i‑au calculat traseul, organizându‑i o capcană aghiotantului regal fugar. Bine păzit, acesta a fost transportat, cu un avion militar, la București și, drept de la aerodrom, într‑o mașină pentru arestanți – la închisoare.
Primul care l‑a vizitat în arest a fost căpitanul Siguranței, Ion Negrescu, pe care îl cunoștea deja (tot el – Iohan Șvarț, amintit anterior). Acesta s‑a prezentat drept anchetator și a efectuat primul interogatoriu privind învinuirea căpitanului Dulcescu de dezertare din armata română, învinuire pe care arestatul nu a recunoscut‑o, numind‑o provocare absurdă. „Nu‑i nimic, mâine vei vorbi altfel – vei recunoaște nu doar că ești dezertor, ci și spion JAPONEZ”, a spus Negrescu, zâmbind răutăcios.
Dimineața, pe când își încheia micul dejun – o bucățică de brânză cu mămăligă rece și o cafea de orz –, Radu a fost dus la anchetator pentru interogatoriu. Acela i‑a întins o foiță cu textul Recunoașterii vinei și i‑a propus s‑o semneze. Parcurgând textul pe diagonală, Radu, fără a spune ceva, a adăugat mai jos: „Minciuni sfruntate!” și a semnat. Atunci Negrescu a apăsat un buton și în încăpere au intrat trei tineri zdraveni în costume de sport. L‑au încătușat pe Radu, i‑au scos haina și au început să‑l bată cu pumnii, cu picioarele și cu bastoane de cauciuc. În deplină tăcere, ca într‑un film mut. Radu, șocat de atacul neașteptat, după ce a încasat câteva lovituri, s‑a pierdut cu firea și a căzut într‑un genunchi. Dar imediat s‑a ridicat și a început instinctiv să se apere, respingând dibaci loviturile cu pumnii încătușați și apărându‑și capul. Din când în când, lovea și el cu picioarele, reușind să se fixeze într‑un colț al încăperii, într‑o poziție care îi fortifica întreit capacitatea de apărare.
Zdrahonii încercau să‑l scoată din colț, însă nu le reușea. Atunci, scundul și sprintenul căpitan Negrescu s‑a năpustit spre Radu și i‑a pulverizat în ochi un lichid. Orbit pe neașteptate, Radu involuntar și‑a apropiat mâinile de ochi, în aceeași clipă încasând o lovitură puternică în cap cu bastonul de cauciuc și, amețit, s‑a prăbușit pe podea. Atacatorii l‑au târât în centrul camerei, luând o pauză pentru a‑și trage sufletul. Pentru prima dată li s‑a nimerit un exemplar atât de tare. Imediat ce aghiotantul regelui a dat semne de viață și s‑a ridicat în coate, doi dintre ciomăgari au început să‑l lovească cu bastonul peste tot corpul, iar al treilea s‑a așezat să se odihnească. „Nu loviți peste față și peste cap!” s‑a răstit Negrescu și, văzând că anchetatul nu se mai mișcă, a ordonat: „Ajunge! E destul pentru azi…”
Ajutorii anchetatorului cu greu l‑au așezat pe Rodion pe scaun, fiindcă un picior îi atârna flasc și brațul drept îi era rănit. I‑au șters sângele de pe frunte, i‑au dat să miroasă amoniac și să bea un pahar de apă. După aceasta, căpitanul Negrescu l‑a întrebat ironic: „Ei, căpitane, îți place programul nostru de înfrângere a îndărătnicilor?” Radu nu se grăbea să răspundă. Între timp, anchetatorul continuă: „Aceasta a fost doar încălzirea. Mâine vei încerca Rândunica, Bicicleta, Borcanele și Pianul…”
Felcerul închisorii a avut nevoie de două zile pentru a‑l pune pe picioare pe Rodion, pe care îl numea cu admirație haiducul basarabean. Dar în ziua a treia, când și‑a revenit puțin, iar căpitanul Negrescu era pe punctul de a realiza execuția promisă, o nouă turnură a sorții a zădărnicit planurile Siguranței. La cererea urgentă a serviciilor speciale sovietice, românii l‑au cedat pe căpitanul Dulcescu. În aceeași zi, pe 12 octombrie 1946, el a fost transportat cu avionul în Cernăuțiul natal. Așa a luat sfârșit primul cerc al biografiei sale, cel românesc, și a început al doilea, cel sovietic.
7.
Acum avea un dosar nou, intentat cetățeanului sovietic Rodion Solodkii, trădător de patrie și spion român cu pseudonimul Radu Dulcescu. Conform versiunii organelor de anchetă, el nici nu a plecat în 1940 împreună cu părinții în România, ci a fost lăsat la sovietici cu o misiune de spionaj. Cu care anume rămânea să clarifice cei de la SMERȘ, iar Rodion urma să recunoască cinstit, dacă, desigur, nu vrea să fie împușcat. Într‑un cuvânt, Radu Dulcescu, acum iarăși Rodion Solodkii, a nimerit din lac în puț. Apropo, în acel moment Radu‑Rodion nu știa rusa deloc și era nevoit să comunice cu anchetatorul și lucrătorii operativi cu un traducător, ceea ce crea multe inconveniențe. Traducătorul era tânăr și fără experiență, unde mai pui că era din Transnistria, cu un grai primitiv transnistrean, numit „limbă moldovenească”. Pe parcursul a două ședințe, nu a reușit să traducă cât de cât inteligibil cea mai simplă frază: „Îmi recunosc vina pe toate capetele de acuzare ce‑mi sunt înaintate”.
Încă la primul interogatoriu Radu Dulcescu‑Solodkii, într‑o declarație în scris, a numit ridicolă însăși învinuirea de trădare, deoarece nu era cetățean al țării, pe care chipurile a trădat‑o, și a cerut judecată românească. Drept răspuns, cechiștii i‑au demonstrat ceea ce nu a reușit căpitanul Negrescu, și anume torturile Rândunica și Bicicleta. S‑a dovedit că pe acestea și multe altele le foloseau și Siguranța românească, și SMERȘ‑ul, și chiar le numeau la fel, ceea ce confirma legătura strânsă și schimbul de experiență dintre cele două servicii speciale. Rândunica – poză culcat pe burtă într‑o cămașă de forță strâns legată la spate – a suportat‑o fără chinuri, căci era musculos și foarte elastic. Iar Bicicleta – atârnarea desculț deasupra cărbunilor încinși – a suportat‑o chinuitor, țipa și înjura de mamă, dar totuși a rezistat. E adevărat că acest experiment nu a durat mult. Dintr‑o parte, tabloul arăta hazliu, amintind de un biciclist care, atârnând în aer, mișcă din picioare. Deîndată ce încetează să miște pedalele imaginare, el se atinge cu picioarele de cărbunii încinși, frigându‑și tălpile.
Înainte de a‑și lua rămas‑bun, chinuitorii de serviciu i‑au făgăduit că la întâlnirea următoare îi vor arăta lui Rodion tortura Pianul – strivirea degetelor de la mâini cu ușa, care, după cum s‑a exprimat anchetatorul este „foarte‑foarte dureroasă”. Pentru demonstrație, i‑a arătat o scenă filmată, la care îți era greu să te uiți, dar cu atât mai mult să o simți pe propria piele – nu dea Domnul!
Dumnezeu însă nu a admis așa ceva, fiind de partea lui Rodion…
Chiar și cei de la SMERȘ i‑au susținut cererea de a fi înlocuit traducătorul cu unul mai bun, căci nu‑l mai puteau suporta pe cel agramat. Căutările au durat o săptămână întreagă, în schimb, au trimis un specialist foarte puternic, care anterior s‑a ocupat de traducerea sincronică. Și de unde credeți că l‑au trimis? De la aceeași Siguranță, din București. Aici nu mai puteai pune la îndoială faptul că serviciile speciale românești și sovietice lucrau cot la cot. Românii și‑ar fi dat cu împrumut traducătorul pentru un timp. Se numea Sandu Borșevici – după cum puteți observa, numele, de asemenea, nu e românesc. S‑a dovedit a fi tot din Cernăuți, a absolvit același liceu cu Radu‑Rodion, dar cu trei ani mai devreme, și a reușit să devină traducător militar. Își amintea bine de Solodkii ca de un boy‑scout și un sportiv remarcabil. Întâlnirea lor s‑a dovedit a fi îmbucurătoare pentru ambii – colegi, amintiri comune!
Autoritatea și influența lui Sandu au început repede să se manifeste pe parcursul anchetei. În primul rând, Rodion a început să primească hrană omenească și au încetat torturile, i s‑a permis chiar să citească cărți. Ei discutau îndelung între patru ochi și iată că, într‑o si senină a sfârșitului ploios de toamnă a anului 1946, Rodion a cerut să fie dus la interogatoriu și, spre marea bucurie a anchetatorului, a fost de acord să semneze ridicola învinuire. E adevărat că în prealabil Sandu și Rodion au intervenit în text, atenuând punctele învinuirii și înlăturând formulările propagandistice. Iar declarația lui Radu de pocăință, scrisă de mână, românește, a ieșit destul de decentă ca formă și susținută în esență. În orice caz, ea nu se asemăna cu cele clișeizate sovietice și poate de aceea tribunalul i‑a stabilit lui Rodion Solodkii termenul minim de detenție pentru articolul lui – 10 ani de lagăr cu regim sever în loc de 25, cât obișnuiau să stabilească pe atunci judecătorii. Și‑a jucat rolul și participarea la ședința judecătorească a traducătorului Borșevici, care știa ce și cum să traducă. Tot el l‑a convins pe Rodion să fie rațional, explicându‑i că dacă nu va fi cooperant, va rămâne schilod pe viață, dar oricum va fi condamnat pentru termenul maxim. Pentru că așa e sistemul, i‑a explicat el. Or, principalul pentru un deținut este să‑și păstreze viața și sănătatea, iar cu ele va veni și întoarcerea acasă, și șansa la o eliberare anticipată.
Sandu Borșevici a avut dreptate, dar nu întru totul. Rodion a fost eliberat cu doi ani mai devreme. Însă acasă, în România, nu a mai ajuns, și nici în Apus. Prin Apus se subînțelegea Austria, unde locuia mama sa bătrână. Cortina de fier, în ciuda restructurării lui Hrușciov, încă nu era înlăturată.
Rodion s‑a stabilit cu traiul la Cernăuți, unde s‑a și născut, însă acest orășel frumos de la poalele Carpaților a încetat să mai fie pentru el casă și patrie. Ar fi putut totuși să se întoarcă în România, însă acolo înflorea regimul democrației populare cu propriul GULAG – mai rău decât cel sovietic. Pentru el era pregătit acolo un locușor infernal, înțelegea și simțea, mai ales când a aflat că doi ani mai devreme, în cunoscuta închisoare politică Jilava, a decedat iubita lui, Varea. Noua putere s‑a răfuit cu ea, pentru a se răzbuna pe el. De aceea, acum, Radu și‑a concentrat toate forțele pentru a pleca în Austria, la mama. Însă ea, între timp, a decedat, iar el a pierdut dreptul formal la emigrare pe motiv de reîntregire a familiei. Cu toate acestea, fostul deținut continua cu insistență să ceară permisiunea de a pleca din URSS și așa a ajuns din nou în GULAG, de data aceasta pentru agitație și propagandă antisovietică, pe un termen de șapte ani. S‑a întâmplat la începutul anului 1957, adică în toiul dezghețului hrușciovist…
* * *
Asta e istoria trecerii prin GULAG a compatriotului meu după patria medievală Rodion‑Radu Solodkii‑Dulcescu, neromân sută la sută, jertfă a patriotismului românesc și a cumsecădeniei obișnuite. Mi‑am făcut socoteala că la eliberare el va fi un om de 44 de ani, singuratic, cu 15 ani de detenție, fără profesie, fără patrie și fără un scop în viață, dar deja cu defect cardiac. „Cine are nevoie de mine, dacă nici eu însumi nu am nevoie?” întreba el uneori privind în gol, cu un surâs trist.
Nu se știe câte destine strivite asemănătoare a lăsat în urma lui GULAG‑ul. Nemaivorbind de filialele lui din România, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Albania și RDG. Rămâne doar să exclami latinește, asemeni romanilor antici: „O, tempora! O, mores!” („O, timpuri! O, moravuri!”)
(Traducere din rusă de Leo Bordeianu)
