Prieteni, oameni, trecători, dușmani, citiți aceste rânduri.
Astăzi am aflat despre moartea unui tânăr poet, care mai ieri râdea cu poftă alături de alți poeți, dar purta în suflet răni nepovestite.
M‑a doborât această veste, deși nu‑l cunoșteam. Un băiat atât de frumos și talentat a pus punct, sau a ajuns la finalul vieții având pietre de moară în suflet.
Prima reacție a fost că l‑aș fi strâns în brațe minute în șir și i‑aș fi spus ce copil minunat este…, de l‑aș fi întâlnit vreodată.
E un străin pentru mine, dar mă doare atât de mult faptul, gândul că poate a trecut pe alături și nu am putut citi în ochii lui tristețea ce l‑a sugrumat.
Aș urla ca un câine să eliberez ceea ce simt…, dar până voi putea, mă (vă) întreb: Cum, când, unde am pierdut noi contactul cu oamenii care pot râde în exterior, dar în suflet plâng de se îneacă?
Ce ne‑a pietrificat, ce ne face atât de prezenți peste tot și atât de absenți în tristețile aproapelui???
Las aici un poem scris de Alexandru, băiatul care s‑a ridicat la cer, lăsâdu‑ne pietre de moară în suflet:
„Mă plimb singur până ies din oraș
și observ doi inși care dezgroapă un mormânt
acest vânt tăios și rece e prietenul meu cel mai bun
iar te doare capul
și hohote sănătoase de râs
ies din piepturi sănătoase de oameni
să nu le spui niciodată că vrei să mori
îți vor răspunde ce mai aștepți”.
