(roman inedit transmis de fiica autorului, partea a patra)
Doamna Baca ne-a deschis bucuroasă, apoi ne-a condus în biroul poetului, pe care îl păstra așa cum era pe timpul când Deleanu trăia, deși trecuseră peste treizeci şi cinci de ani. A murit în acel depărtat mai ’67, când eu cu Eugenia ne căsătoream. Ne-a arătat manuscrisele, ne-a citit din versurile dedicate Bacăi şi, după o picătură de șampanie, ne-a destăinuit marea dragoste a poetului pentru ea. Ne-a vorbit de gesturile generoase şi cavalerești, despre împăcările tandre ce urmau unor supărări de moment. Aflând că Luminița este asistentă medicală, doamna Baca i-a vorbit şi despre bolile ei. Apoi, la o ceșcuță de cafea, ajunseră să se întrețină de parcă se cunoșteau de când lumea. I-a citit şi din scrisorile poetului, scoţându-le din plicurile în care se mai afla şi câte o stiblă de floare.
Când, într-un moment, rămași singuri, cât Luminița a dus vasele la bucătărie, Baca deveni curioasă.
– Cum ai găsit-o, Victore?
– Mi-a scos-o destinul în față, răspunsei.
– S-o prețuiești, dragă.
– Dacă o să-mi răspundă la fel, am concluzionat eu în grabă.
După vizita la văduva poetului, Luminița era binedispusă, în toate se simțea că-i plăcuse. Avea de gând să-i propună şi câteva medicamente. Eu îi vorbisem despre Liviu Deleanu, pe care l-am văzut în tinerețe de câteva ori, la cenaclurile literare.
Următoarea dată, doamna Baca ne-a invitat de Ziua Limbii Române. Mai întâi, am fost, la amiază, la Cimitirul Central, unde Primăria a organizat o masă de pomenire. Baca Deleanu a venit cu Nicolae Rusu, iar eu o așteptam pe Luminița de la țară, unde a avut un praznic în memoria mamei. Soborul de preoți a sfințit masa, s-au citit numele celor care au cinstit limba română şi odihneau aici, inclusiv al lui Liviu Deleanu şi al Eugeniei. Am depus flori la mormintele amândurora. Apoi am luat un taxi şi am coborât la blocul de pe b-dul Renașterii, unde se afla camera-muzeu a poetului. Bătrâna pregătise niște bucate sofisticate, cu rețete din tinerețea ei. Ne-am întreținut preț de câteva ore la un pahar de vorbă. Luminița de câteva ori m-a apucat de mânecă, îndrumându-mă şi povăţuindu-mă de te miri ce. Eu nu dădui nicio atenție acestor fleacuri. Nu însă şi doamna Baca, a cărei tinerețe trecuse prin saloanele de odinioară. Expresia feței ei trăda o nemulțumire ascunsă. Iar atunci când ne-a condus până la ușă şi ne-a invitat să mai venim, din întâmplare mi se adresă oarecum numai mie. Luminița ieși prima, iar doamna îmi strecură la ureche:
– Vino singur.
Ar fi fost indiscret din partea mea s-o întreb pe Luminița de ce nu sesizase schimbarea de atitudine a bătrânei doamne şi continua s-o laude şi s-o venereze.
Între timp, am mai onorat o invitație la un restaurant în cercul bunelor mele prietene, bibliotecarele. Era ziua fondării bibliotecii „Transilvania” şi fusesem poftit printre oaspeții din România şi de la noi. Bibliotecarele o studiau pe Luminița de-a fir a păr. N-aveau să-mi spună opiniile lor, dar şi le făceau, indiscutabil. La masă am vorbit liber, am cântat, ne-am simțit deosebit de bine într-o atmosferă caldă, degajată. Luminița întruchipa buna dispoziție şi hazul. Intrase firesc în cercul nostru.
Urma ultimul act al zilei, concertul cenaclului „Totuşi iubirea” al poetului Adrian Păunescu la Teatrul de Vară. O mulțime de lume se îndrepta încolo, încât părea că întreg orașul se mută în Valea Morilor. Întâlneam în cale o sumedenie de cunoștințe. Toți erau într-o dispoziție bună, prevestitoare a unui eveniment artistic ieșit din comun. Doar nu în fiecare zi vin la Chişinău atâtea vedete ale folkului românesc.
Alegându-ne niște locuri, în centrul sălii improvizate, eu mă uitam în jur, căutând şi chiar găsind fețe cunoscute. Era pentru prima dată când, după treizeci şi cinci de ani de căsnicie, apăream într-un public atât de numeros, cu multe cunoștințe, cu o însoțitoare nouă – Luminița. Şi îmi părea că toți se uită la mine, pe când lor le era absolut indiferent de cine sunt eu secundat.
Concertul a fost de excepție. Am aplaudat până mi s-au umflat palmele şi, întrucât locurile noastre erau lângă o trecere, mereu îmi atrăgeau atenția cei care circulau înainte şi înapoi. Fețele multora îmi erau cunoscute. Mă uitam la ei chiar dacă nu mă salutam.
Am aplaudat frenetic şi la sfârșitul impresionantului recital. Fără să bănuiesc ce mă aștepta în continuare. Iar la urcarea scărilor, am fost luat într-un răspăr strașnic.
– Unde te uitai mereu? Ți se scurgeau ochii, încât să-ți sară din orbite, nu alta?
– Habar n-am, răspunsei.
– De la habar se începe şi ajunge… ehe-he… la pat.
– La ce fel de pat? întrebai eu complet nedumerit.
– La patul cu o mândră-n el. Am mai văzut eu sfinți alde tine.
(Continuare în numărul următor)
