Jurnalul unui fotograf (Partea a treia)

Cișmichioi

Satul este situat dincolo de capătul lumii. Toată lumea știe de Polul Nord și de Polul Sud. Dar acolo este mai ușor de ajuns. Cișmichioi parcă este picat de pe harta Moldovei. Arunci cu piatra din sat și nimerești pe cineva în Ucraina. Satul înseamnă, practic, sfârșitul geografiei Moldovei. Așa cum mai pică o literă de pe firmele vechi și ruginite ale magazinelor din sate, așa este căzut satul înainte de linia care separă granița cu Ucraina. Drumul spre sat, dinspre orășelul Vulcănești, e plin de găuri și denivelări. Este la fel de greu de pășit pe el ori de mers cu mașina, ori alt mijloc de transport. Probabil că dacă sovieticii i-ar fi fugărit pe nemți pe acest drum, nici acum nu ar fi ajuns la Berlin.
Marțea se spune ca sunt trei ceasuri rele. O fi adevărat sau nu asta nu știu. Cert este că pe la orele 16:00, la mijlocul lunii iunie, s-a făcut întuneric. A început o furtună teribilă, care rupea crengile groase ale nucilor ce străjuiau drumul. Apa a acoperit ceea ce pe hartă figurează ca fiind drum. Mica mea mașină roșie părea o buburuză rătăcită în mijlocul furtunii ce prevestea sfârșitul lumii, la câțiva kilometri de satul acesta de dincolo de capătul geografiei planetei. Era greu să înaintez în acel fluviu turbat, dar era și mai periculos să opresc.
La Muzeul Cișmichioi este o colecție de haine vechi. Unele rochii au peste șaptezeci de ani. E bine că au fost păstrate hainele. Oamenii din Cimișchioi au îmbrăcat vechile haine la rugămintea mea. Până și rochiile de mireasă de acum patruzeci de ani. Ne-am întors un pic în timp. Am cerut să văd o uliță neasfaltată, am cerut un scaun vechi și un covor care să aibă măcar 40 de ani. Sunt întrebat: de ce o stradă neasfaltată. Le explic că hainele lor vechi sunt de pe vremea când încă cei care le purtau nu văzuseră asfaltul. Ședința fotografică decurge perfect. Zeci de perechi de ochi mă fixează. Ochii sunt importanți. În ei citesc omul. Între noi este bariera limbii, dar din ochii lor simt o apropiere. Îi fotografiez pe rând, pe scaun și în picioare, miresele pe uliță, având ca fundal covorul ținut de doi bărbați, o fotografie de grup cu ei de-a lungul uliței. Satul nu a mai văzut așa experiment fotografic. Fiecare dintre ei parcă este influențat de hainele vechi. Chiar seamănă cu țăranii de acum mai bine de o jumătate de secol. Cer încă un scaun ca să pot fotografia de la doi metri deasupra lor. Să le văd tuturor fețele. Când termin, mă așez obosit pe scaunul vechi. Așteaptă să le spun ceva. Și mă adresez în limba română:
Vă mulțumesc!
Oamenii îmi zâmbesc și mi se pare că revenim în secolul XXI. În satul de dincolo de capătul lumii. ( Acea fotografie a fost publicată în prima relatare a Jurnalului unui fotograf. n.m.) Satul are și un fotograf! Lidia Boeva. Da, o femeie! Mai rar găsim așa ceva. Face fotografii în micul atelier. E un fel de Zaharia Cușnir al începutului de secol XXI. Fotografia are superstițiile ei și mulți cred că fotografiatul, cum era coptul pâinii odinioară, trebuie să fie o ocupație a bărbaților. Și ea mai recuperează și fotografii vechi. Un lucru important. A urmărit totul cu mare atenție. Am să vreau să o fotografiez când lucrează în micul ei salon și atelier. Ce rol important au fotografii în sate! Dar unii nu sunt conștienți. Lidia Boeva înțelege, însă, perfect ce moștenire lăsăm despre oameni și sate.


Duminică, 20 iunie
Transcriu notițele din Găgăuzia, completez, fac alte notițe despre ce va trebui să fac la reîntoarcerea acolo. Deja văd mai limpede. Așa a fost și cu cercetarea de la Cioropcani. Cu fiecare zi, se deschideau noi perspective de cercetare și fotografiere. Păcat că vremea și vremurile au luat-o razna acum. Ca și unii oameni. Altfel, nu îmi pot imagina o, așa-zisă, expoziție de fotografie pe gardul parcului Copou din Iași. Niște poze, nu pot scrie fotografii, de o banalitate revoltătoare. Îmi e rușine să le privesc. Să nu mă observe cineva. Și mă gândesc că așa se creează apoi statutul de fotograf și mai auzi:
– Păi nu știi că X a avut expoziții acolo, dincolo, tot așa. Librăriile și bibliotecile sunt pline de maculatură. Cărți fără vreo valoare care ocupă abuziv locul altor cărți. Așa e și în fotografie. O avalanșă de nimic. Poate ar trebui făcut un experiment. Să pun pe acel gard fotografii ale lui Henri Cartier Bresson, Andreas Feininger și chiar Zaharia Cușnir. Și ar pufni „cunoscătorii”, dându-și ochii peste cap și întrebându-se cine or mai fi și anonimii ăștia.
Etulia, marți, 22 iunie
A trebuit să merg la Etulia să fac fotografii. Să închid practic triunghiul Cișmichioi-Etulia-Vulcănești. Multe, multe motociclete. În locul atașului toate aveau făcută o platformă pe care, mai ales toamna, cară butoaie, struguri, legume și fructe. În centrul Etuliei fotografiez statuia lui Marx și un grup de tineri. O fată avea o fundă roșie și părea o komsomolistă de odinioară. O întreb:
– Cine a fost Marx?
– Aaaaa, oooo, îîîîîî…
Am înțeles dincolo de găgăuză, rusă, română, că tânăra vede în Marx o statuie și nimic mai mult. Grupuri mici de oameni stăteau pe la porți. Ulițele aveau denumiri din perioada sovietică. Însă, mi-a atras atenția cea care purta numele lui Maiakovski. Mi-ar fi plăcut să locuiesc pe strada Maiakovski, însă mi se părea cumva deplasat ca numele lui să fie dat unei ulițe prăfuite și lăturalnice. Poate mai bine i se potrivea numele lui Esenin. Maiakovski era mai potrivit pentru străduța de lângă frumoasa Casă de Cultură cu stema sovietică pe ea.
Optimismul tinerilor l-ar face invidios pe Karl Marx în toată această mare de pesimism, praf și benzină nearsă de la vechile motociclete, de la marginea fostului imperiu. De tineri depinde viitorul satului.
Bătrânii din Etulia sunt pesimiști. Din principiu. Ei raportează totul la paradisul lor pierdut.
Un bărbat îmi spune:
– Iaca, eu lucrez la gară. Nu am primit salariul la calea ferată de șase luni. Îmi vine să mă uit la Marx și să întreb: Înțelegi?
Marx pare că înțelege. Dar nu a putut să prevadă situația în monumentala lucrare Capitalul. La intrarea în sat este o altă placă de bronz cu Marx. Are o gaură în tâmplă. Poate s-a împușcat în 1991, când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat.
Joi, 24 iunie
Am mers dimineața la Moldova 1, pentru a vorbi despre fotografii, sate, cercetare. Holurile vechi mi se păreau ca într-o Casă de Cultură din satele uitate ale Moldovei. Cer o cafea și sunt întrebat:
– Ce să faceți cu ea?
– Păi, nu știu să ghicesc în cafea. Poate o beau.
Prezentatoarea mi-a adresat întrebări interesante. E bine, așadar, când la televiziune nu se aleg prezentatoare doar pe criteriul frumuseții și al fotografiilor artistice.
Mândrești, Telenești, 25 iunie
Olga a fost și este o simplă țărancă. Revistele publicau odinioară fotografii cu țărănci la diferite munci. Cititorii admirau fotografiile după care uitau imediat figurile țărăncilor. Am fost fascinat de una dintre fotografii. O tânără țărancă cu flanea galbenă, într-o uscătorie de tutun. Fotografia a fost publicată în revista Femeia Moldovei, la finele anilor ’70. Ea a fost inclusă, apoi, și în albumul Moldova. Mândria mea, din 1984. M-am întrebat permanent cine este țăranca? Și am aflat la o distanță de 43 de ani. Într-o livadă, de pe dealurile de lângă Mândrești, m-am dus să o văd pe acea femeie și să îi arăt fotografia. Am mers împreună cu primărița satului, Oxana Guzun, o femeie extraordinară. Olga Năstase lucra în livadă și a rămas surprinsă. Viața s-a prăvălit peste ea când i-am arătat fotografia:
„M-am născut în 1960. Fotografia a fost făcută de Mihai Potârniche în 1979. Eram nemăritată. Pe atunci mă numeam Axente. Lucram la kolhoz, la tutun. A venit un brigadier și mi-a spus că o să îmi facă cineva o poză. Că sunt fruntașă, cel mai bun lucrător. Poza apăruse apoi în revistă. Mi-a zis cineva. Dar eu nu aveam bani de reviste. Poza a ajuns, mai târziu, și pe peretele Sovietului Sătesc. A venit timpul când se aruncau unele poze. Eu am luat-o de pe perete și o am acasă. Am lucrat la tutun până în 1992, când s-a terminat cu el. Pauză am făcut doar când am născut. Patru copii. Două fete și doi băieți. La tutun culegeam, înșiram, legam, făceam din frunze o chiflă. Eram cleioasă pe mâini și dimineața. Eram tânără și totul părea frumos.”
Mai fac fotografii cu femeile ce lucrau alături de Olga. Surprind atâta demnitate pe fețele lor și mă simt mâhnit, cumva, de viața lor grea.

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Jazgul Orozov

Blestemat să fie

Blestemat să fie Cel care vreodată și-a aruncat dosul palmei peste capul unui copil Blestemat să fie tata xxxStrada principală care se intersecta cu strada

Noutăți
Alexandru Popescu

Halldór Laxness și dialogul abracadabrant

Islanda are multe trăsături care te cuceresc și te motivează să o vizitezi. Este o țară fabuloasă, începând de la climă și relief, până la

Noutăți
Augustina Visan

Ei s-au mutat la casă nouă

Ei s-au mutat la casă nouă Și eu la fel Ei se sărută sălbatic în pat Eu rod un prezervativ, înghit lacom și îmi fac

Noutăți
Anda Vahnovan

Diaspora noastră din Londra

Sârme după atâția ani mă bântuie încă rufele înșirate pe sârmele din fața căminelor cu cinci etaje, stâlpi de metal, firele contorsionate la capete, expunere

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *