Reuniunea Teatrelor Naționale Românești la Chișinău (15 – 26 septembrie 2021) a fost un remarcabil eveniment teatral și cultural. Mă voi referi, mai jos, la 7 spectacole pe care le-am găsit extraordinare și mai mult decât de recomandat:
- Plugarul și Moartea de Johannes von Tepl, în regia lui Silviu Purcărete, scenografie – Dragoș Buhagiar, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Proza prerenascentistă pune problema morții fără de vină, a celor care pleacă de tineri. Moartea răspunde că toate sunt făcute pentru echilibru, se moare pentru o altă naștere, ne naștem pentru moarte. Or, mergeam la spectacol pregătită pentru acest text de Ev Mediu târziu. Surpriza cea mare a fost, însă, că regizorul Silviu Purcărete a știut să recitească acest monument literar, să îl șteargă de praful canonic al receptării cuminți, tradiționale.
- Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, Orașul cu fete sărace de Radu Tudoran. Radu Afrim: regizor și scenarist. Dinspre Nistru vin nori negri și grei. E atmosfera din nuvelele omonime ale lui Radu Tudoran, din romanul lui Un port la răsărit în care spațiul basarabean e înghițit de soviete, de lumea slavă cu sărăcia și vulnerabilitatea sa, care, din câte putem vedea, s-a instalat până astăzi. Niște fete sărace din limanul Nistrului își oferă amorul pentru a supraviețui sărăciei, foamei și mizeriei. Și în această delăsare umană există, însă, demnitate, răzbunare și solidaritate.
- Regele Lear de William Shakespeare, regie și scenografie: Mihai Țărnă, Teatrul Național „Eugene Ionesco” a bucurat, în primul rând, prin revenirea lui Petru Vutcărău în scenă, dar și prin jocul fascinant al actorilor. Lear (Petru Vutcărău) și bufonul (Anatol Guzic) au constituit un performant tandem al alienării umane de care suferă omenirea dintotdeauna. Un spectacol despre trădare, despre neînțelegere între generații, despre o paternitate autoritară care educă copii docili, dar care, la prima ocazie, devin dușmanii genitorului. O reprezentație despre dramele familiale, dar și socio-politice, prin care trecem cu toții, una făcută frumos, cu multă estetică a decorului și costumelor.
- Felii de Lia Bugnar cu Ofelia Popii, scenografie și light design: Dragoș Buhagiar. Există o gradație tehnică în acest spectacol, inițial, suntem învățați, aproape dresați, cu ajutorul vestimentației, who is who, apoi, nu mai e nevoie de accesoriile identificatoare, spectatorul deja recunoaște povestea. Actrița știe și poate să fie acum frumusețea întrupată, iar peste o clipă, să o vezi urâtă și sublim de dezgustătoare. Și, în această clipă, poți palpa acel nodul benign al artei, acolo e ascuns totul, de acolo vine totul. Un fel de Ianus bifrons la feminin, zeul care era și divinitate a ușilor la romani.
- Hamlet în sos picant de Aldo Nicolaj, regie: Alexandru Cozub, scenografie: Iurie Matei, Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău. Un spectacol în care ai impresia că piesa lui Shakespeare despre Hamlet este invitată la o emisiune gastronomică la TV. Un show pe care îl privim și înțelegem că istoria hamletiană conținea scandalurile sale, cancanul epocii nu putea să lipsească și actorii naționalului nostru, în frunte cu Petru Hadârcă, au știut să ne transmită aceasta într-un mod formidabil!
- Teatrul „Luceafărul”: Flori de mină de Székely Csaba, regie: Slava Sambriș. Am tresărit de câteva ori, actorii cădeau, aruncau mobilierul. Turnatul unei căldări de apă peste o actriță, îmbrâncelile aduceau în scenă naturalismul acelei vieți (m- am gândit și la minerii lui Zola din „Germinal”, și la mineriadele de după 1990). Am râs foarte mult la acest spectacol, deși ar fi trebuit, probabil, să plâng. Și aceasta e marea calitate a lui, căci regizorul și actorii au știut să transforme starea nevrotică pe care o produce delăsarea și impasul existențial într-un râs homeric.
- Frumos e în septembrie la Veneția după Teodor Mazilu, spectacol al Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București în regia, adaptarea și scenografia Marianei Cămărășan. Felul în care personajele trăiesc în scenă l-ar face pe orice tânăr sau tânără să viseze la aceste efigii ale amorului uman. Și aceasta e despre marea artă. Corpul care îmbătrânește nu reduce din această nevoie, el doar cască gura hăului care poartă numele de singurătate, solitudinea cea rece și neagră.
