(profesoară de limba și literatura română la Liceul Teoretic „Alexandru cel Bun” din Bender)
Iubim mereu prea puțin…
Iubim mereu prea puțin,
iar toamna ne aduce
crizanteme galbene în dar.
Zâmbim mereu prea puțin,
de parcă inima ar fi piatră
de granit tăcut și solitar.
Iertăm mereu prea târziu,
crezându‑ne stăpâni pe timp,
dar toamna ne bate la geam,
umbrind cu pletele ei fereastra
și cu lacrimi de arbori tăiați
pământul întreg și amar.
Iubim mereu prea puțin…
dar toamna ne întinde degetele
lungi și reci ca gheața.
Atunci deja e prea târziu
să ne întoarcem înapoi,
căci drumurile s‑au închis ca
o rană, formând o cicatrice
îndesată pe corpul timpului.