„Dac‑o să mor, o să‑i povestesc totul lui Dumnezeu”
Ce înseamnă festivalul de literatură și traducere pentru Josep Maria Miró?
Cred că este foarte important contactul cu literatura și traducerea, pentru că întotdeauna vizibilitatea scriitorilor în lume este posibilă cu complicitatea traducătorilor. Traducătorul este o figură foarte, foarte importantă. Mâine va fi St. Geronimo (25.09.2024), este patronul traducătorilor. Deci, este o frumoasă coincidență! Pentru că traducătorii sunt vocea noastră în lume. Iar traducerea teatrală este foarte complexă, pentru că nu este traducerea lucrurilor, ci, de asemenea, teatralitatea, muzicalitatea. Există aspecte foarte diferite de ceea ce este narativul. Teatrul în sine este foarte complex. De asemenea, prezența mea la FILIT mă emoționează profund. Am urmărit o lectură a piesei Traversarea, una dintre operele traduse de Luminița Voina-Răuț.
Am asistat la un adevărat spectacol! A fost tulburătoare această Travesare! Îl citez pe Romeo Crețu (din postfața cărții): „Dialogurile fluide, interațiunea firească a personajelor, armonia contrariilor, toate acestea nu ar putea fi posibile dacă autorul nu ar extrage din sine rolurile. Și o face cu atâta măiestrie, încât spectatorul/ cititorul este iremediabil vrăjit”.
Da, actorii Teatrului Fără Nume ne-au oferit mai mult decât lectură. În timp scurt au reușit să joace într-un fel inedit această piesă. Acesta este un motiv de fericire atât pentru spectator, cât și pentru autor. M-a bucurat felul în care a fost perceput și interpretat textul meu. Este mereu o altă viziune, perspectivă diferită, cultură diferită. Cecilia, protagonista, vede altă perspectivă a realității. În urma multor sacrificii și suferințe, ajunge mai aproape de Dumnezeu. Ea este, cred, cel mai complex personaj feminin care apare în operele mele. Ea poartă toată profunzimea piesei pe umerii ei și o demonstrează prin monologurile ei. Pe de altă parte – Oscar, șoferul de camion, care vine pe nepregătite, de nicăieri și ține un monolog de 20 de minute, ce nu are legătură cu celelalte părți ale piesei. Rai, fotograful, apare, deschide piesa, apoi revine în scena 7, cea de sfârșit, pentru a susține firul operei. Traversarea este un spectacol despre război, despre relații, despre lașitate. Această operă este un îndemn de a păstra valorile umane, de a respecta principii sănătoase ca respectul, empatia. De obicei lucrez cu actorii, dar aici a fost altfel. Este important ca actorul să simtă durerea personajului, să empatizeze. Exact ca și în viață.
Cu atât mai mult, că ai venit și cu o carte, care cuprinde cinci piese în aceeași traducere.
Da, am ales să particip la FILIT Chișinău cu o antologie de cinci lucrări și este ceva foarte deosebit pentru mine. Această antologie, în special, cred că explică multe momente diferite din traiectoria mea. Pentru că aceste piese fac parte din rezultatul muncii și transformării mele literare și teatrale timp de aproape o decadă (2011-2020).
Ne faci o scurtă prezentare, te rog?
Prima piesă, Principiul lui Archimede, este cea mai popularizată, pentru că a fost tradusă și reprezentată în peste 50 țări. Neriun Park este o lucrare care are 15 sau 20 producții în lume. Tiempo salvaje („Timpuri sălbatice”) a fost un text de „Grand format” pentru Teatrul Național din Catalonia. Este un spectacol foarte reprezentativ în lumea catalană. A fost foarte bine văzut la nivel național și s-a lucrat mult asupra acestei lucrări. Primul monolog al meu este El cos més bonic que s’haurà trobat mai en aquest lloc („Cel mai frumos corp văzut prin aceste locuri”). Pentru această lucrare am primit, de fapt, un premiu național și sunt foarte mândru de opera respectivă.
Este acest monolog topul creației tale până acum? Poți considera că acest monolog este creația care te definește cel mai bine?
Monologul este un text în care se simte un cambiu de etapă. Pentru mine este foarte important, pentru că apare un moment nou în scrierea mea. Și, de asemenea, este o lucrare care are consecvențe în scrierea mea. Este o operă care a impactat, a avut și a lăsat un impact asupra celorlalte opere care au survenit după aceea. Eu vorbesc despre scrierea mea. Dar este adevărat că oamenii externi au simțit-o ca pe o operă de tranziție nu doar în Catalonia, ci în întreaga Spanie. Recunosc, mă bucur că scrierea mea are un impact destul de mare asupra celor care îmi urmăresc activitatea și încearcă să fure meseria. Da, meseria se inspiră. Dacă ceea ce scriu eu inspiră pe cineva, înseamnă că sunt un fel de model.
După ce repere te‑ai format ca scriitor și dramaturg? Cine ți‑a inspirat dragostea pentru scris?
Clar, și pentru mine există autori de referință, care m-au format. Pentru mine, Harold Pinter este unul dintre cei mai mari autori de la sfârșitul secolului XX. Cred că este unul dintre cei mai mari speculatori ai limbajului. Apoi, Thomas Berhart, Pierpaolo Pazzolini. Luiza Cunille și Josep Maria Vaneti-Jurnet, alte două repere importante pentru mine în lumea scrierii. Ultimul, după părerea mea, este părintele dramaturgiei catalane. Ne-a legat și o prietenie foarte strânsă. Din păcate, a fost printre primele victime ale COVID-ului. De fapt, eu am început a scrie El cos més bonic que s’haurà trobat mai en aquest lloc în ziua în care a murit prietenul meu. Iată de ce acest monolog este atât de important și special pentru mine! Mă bucură că are succes. În același timp, trebuie să recunosc, este un text născut din sentimentele cele mai sincere și profunde din viața mea. De parcă nu l-am scris eu, ci a curs din durere.
Viața, până la urmă, este o călătorie între durere și fericire?
Da, în viață durerea și fericirea merg alături, ținându-se de mână. Evident, sunt inseparabile și în literatură. Eu cred că este imposibil să scrii fără o implicare emoțională, ideologică de multe ori. La fel cum în literatură este întotdeauna prezent eul liric al autorului. Operele mereu reprezintă interiorul autorului, simțirile sale, ideologia, trăirile.
Care este legătura ta cu divinitatea? Ești o persoană credincioasă?
Eu am avut o formațiune religioasă din copilărie. La ziua de azi nu practic vreuna dintre religii. Sunt departe de instuțiile religioase, dar respect poziția oricui în acest sens.
Credincios, dar nu religios?
Cam așa. Nu sunt ateu. Există un element – spiritualitatea –, care este prezent în opera mea și deci în mine. El cos més bonic que s’haurà trobat mai en aquest lloc este un monolog, o dezbatere cu elemente creștine. Pe când Traversarea are la bază conflictul interior, dar și cel comunitar. Pentru mine a fi religios înseamnă să-l ajuți fizic pe un om aflat la ananghie, este un act de umanitate, de compasiune, chiar dacă reprezintă un act sexual cu un bolnav. Teatrul este unul dintre puținele spații culturale unde noi, ca cetățeni, vom aproba sau ba ceea ce se întâmplă în viață. Un prieten de-ai mei zice că la teatru se intră spectator și se iese cetățean.
Ești autorul întrebărilor. Fiecare piesă de teatru începe cu o întrebare. Este un clișeu, o provocare spre propriul răspuns. Aștepți ca spectatorul să găsească un răspuns sau îl oferi ca și Cehov?
Da, da… Pot enumera toate întrebările de început ale pieselor mele. Dar am o piesă (Să nu uităm că suntem turiști), care reprezintă 300 de întrebări și răspunsuri ce par a fi cotidiene. A fost cumva și foarte criticată ca fiind banală. Dar nu este așa. Se poate vedea/auzi dincolo de acele întrebări și răspunsuri. Este mecanismul limbajului actorilor. Orice cuvânt generează acțiune și identitate, apoi ierarhie.
Trăim vremuri de crize – economice, politice, culturale. Care este rolul sau poziția teatrului în asemenea timpuri?
O temă foarte importantă. Teatrul este spațiul crizei. Criza nu este neapărat ceva negativ. De fapt, este o schimbare a oportunității. Teatrul spre care aspir eu este teatrul care scoate spectatorul din zona de confort și-l pune să gândească. Teatrul nu neapărat schimbă radical lumea, dar cu siguranță creează niște nisipuri mișcătoare.
Cum începi o lucrare? Ce stă la baza operelor tale: inspirația sau tradiția/istoria neamului?
Este mereu diferit. Pentru că fiecare lucrare este diferită. Dar pentru mine este foarte important să am claritate despre ce vreau să scriu. Mă poate inspira o istorioară auzită, un fapt divers, un banc. Important este ca atunci când încep să scriu să am un gând organizat, un univers mic, pe care îl voi dezvolta pe parcurs. Niciodată nu am scris așa, la întâmplare. Dar asta nu înseamnă că nu-mi pot schimba parcursul în timpul scrierii.
Călătorești foarte mult. Scrii în tot acest timp. Cât de mult influențează călătoriile itinerarul operei la care lucrezi?
Orice operă este ca o călătorie, ea însăși. Niciodată nu știi dacă îți apare o cărărușă spre dreapta ori spre stânga. Eu vorbesc deseori despre accidente de creație. Pentru că accidentul îți oferă posibilitatea de a improviza.
Cât de des permiți acestor accidente să‑ți influențeze creația?
Eu sunt o persoană foarte organizată, care își planifică timpul și scrisul. Dar recunosc că gradul acesta înalt de planificare este constant supus unui mare grad de accidente. Vorbesc în sensul cel mai pozitiv despre astfel de accidente. (Zâmbește.)
Cum crezi, această primă vizită în Republica Moldova pentru FILIT Chișinău va influența cumva opera la care lucrezi?
Am ajuns la voi după o călătorie recentă în Rio de Janeiro, în Brazilia. Este adevărat că sunt latitudini și temperaturi diferite. Dar lumea e foarte binevoitoare. Mă bucur că am acceptat invitația. Sunt două universuri pe care am dorința de a le observa și a le folosi cândva. Eu am mereu aparatul de fotografiat cu mine. El mă ajută să rețin locuri și oameni, evenimente și stări, pe care le includ într-un moment dat în lucrările mele. Îmi fac mereu notițe în călătorii, dar nu le folosesc imediat. Eu am un bioritm nocturn. Pot scrie și după o petrecere cu prietenii. Nu însă când sunt obosit, ca acum.
Constat, cu regret, că trăim într-un moment al globalizării, în care avem, din păcate, obiectivul întors spre noi, spre propria persoană. Nu mai vedem frumusețea sau tristețea altuia. Sau nu empatizăm cu cei din jur, așa cum era altădată.
Trecut prin lentilele sufletului tău, este diferit Chișinăul de alte orașe?
Am făcut câțiva pași prin Chișinău și am făcut fotografii. Am văzut o doamnă cu batic în fața bisericii, alta cu copilul în parc, doi tineri pe punctul de a se căsători, o doamnă care vindea flori. Acele flori pu- teau fi folosite atât pentru un moment de fericire, cât și de tristețe.
Ai observat cumva tristețea sau tensiunea populației care trăiește cu războiul în coastă?
Sunt de prea puțin timp aici ca să pot observa într-atât de profund problemele populației. Dar am simțit starea de graniță imediat ce am trecut controlul de frontieră la Stuttgart. Am avut o experiență destul de tristă, care m-a afectat emoțional. Atunci am simțit că intram într-o altă lume. Este dificil. Nu tot ce se spune se și face, chiar și în UE. Catalonia a trecut printr-un război civil, printr-o dictatură. Acum nu mai există conflicte de asemenea anvergură. Dar au loc manifestații pentru situațiile din lume. Populația nu rămâne indiferentă. Durerea nu poate aduce indiferență. Însă mereu există poziția politică și administrativă, care nu coincid cu vrerea populației. Și este ciudat. Frontierele mereu mă fac să mă simt nu prea confortabil.
Crezi că frica sau suspiciunea domină umanitatea?
Trăim într-o lume dornică de a deține controlul, de a manipula. Parametrii tehnici ai societății sunt alții decât cei afișați. Eu le ofer personajelor mele șansa să nu fie de acord, să se împotrivească, să nege, să lupte, să izbutească.
Conflictele inspiră artistul sau îl deprimă?
Depinde. Eu sunt și jurnalist. Dar nu am scris niciodată din perspectiva jurnalistului în operele mele. Scriitorul, artistul este un cronicar al timpului. Eu nu transcriu realitatea. Eu speculez cu realitatea și este foarte interesant. Sunt lucruri total diferite. Se fac ipoteze. Artistul face o escapadă atunci când scrie, pentru că realitatea nu este cea mai interesantă.
Cum crezi, monologul prevalează în dramaturgie? Este o nouă tendință?
Voi vorbi din perspectiva mea. Eu am scris un triptic (n.r.: un ansamblu de trei lucrări pictate, gravate, sculptate; aici – trei scenarii). Primul meu monolog poate fi citit atât de un actor, cât și de o actriță. Pentru că este un corp care întruchipează mai multe persoane. Acolo vorbesc despre un corp nu neapărat material. Iar actorul generează corpul prin autocunoaștere. Iar apoi identific publicul, care rezonează cu acel corp anume. Al doilea a fost scris pentru o actriță. Iar al treilea va fi pentru un actor. Nu cred că după acest triptic voi mai scrie vreun monolog. Poate peste vreo zece ani. Timpul va arăta.
Ai o legătură specială cu timpul. Nu cauți neapărat timpul pierdut, ci timpul care poate fi salvat.
Timpul mereu trece și vine. El este un personaj. Creez personaje care să mă ajute să înțeleg trecutul, să trăiesc prezentul și să construiesc viitorul.
Mulțumesc pentru timpul acordat „Timpul”‑ui!
