Trebuie să scriem, chiar dacă rănim
Lena Chilari: „E greu să trăiești într-o societate care nu are curaj și nu este emancipată”
Festivalul Internațional de Literatură și Traducere aduce în Republica Moldova oameni extraordinari din România și de peste hotarele țării. Printre acești oameni minunați se numără și Lena Chilari, o poetă cunoscută pe ambele maluri ale Prutului.
Lenuța este a noastră și noi ne bucurăm de fiecare dată când ea revine la Chișinău. Vine cu recitaluri poetice, publicul deja o cunoaște prin stilul ei unic și irepetabil. Ea întotdeauna reușește să capteze publicul într‑un mod inedit și chiar cu asta aș vrea să începem acest dialog. Cum îți reușește de fiecare dată să fii diferită? Este important întotdeauna să te reinventezi pentru publicul tău pentru ca el să te placă? Îți propui să te placă publicul tău?
În primul rând, mulțumesc pentru oportunitate și invitație. Ești minunată, Natalia! Mulțumesc din suflet că te-ai gândit la mine! Păi, nu neapărat. Adică sper să le placă, dar nu ăsta e scopul meu. Mi se pare că punem o presiune foarte mare pe noi când încercăm să-i facem pe alții să ne placă. Nu e natural să ne placă toți. Și atunci nu pun presiunea asta pe mine. Cred că depinde de context, foarte mult depinde cum mă simt. Depinde foarte mult dacă mi-am respectat ritualul dinainte de scenă, dacă m-am odihnit destul, dacă mi-am conservat energia destul și de fiecare dată e diferit. E important pentru mine să nu mă repet. Știu toate experiențele mele și atunci e important ca eu să rămân autentică pentru mine. Fiecare performanță este unică, fiecare antrenament. Ceva iese, ceva nu iese, dar eu păstrez asta pentru mine și sunt și deschisă. Mă antrenez foarte mult, mă pregătesc foarte mult, e un sacrificiu, e un efort, improvizez foarte mult și am încredere în ceea ce fac și sper din tot sufletul să fie bine.
Dar hai să facem o retrospectivă a ultimelor evenimente și să vorbim un pic și despre cele din viitor, ca publicul să știe cum să‑și facă agenda, da?
O, Doamne! (Râde.) Am fost în Oradea pe 1 septembrie, după aia am fost în Grecia, la Patras, alături de Anda Vahnovan și Ivan Pilchin. Am fost foarte norocoasă să reprezint ambele țări, România și Republica Moldova. Acum sunt aici, la FILIT Chișinău. După aceea urmează Transylvania International Spoken Word Festival, unde o să am discuții cu artiști, exact ce faci tu, doar că eu o să am două ore cu artiștii români și două ore cu artiștii străini. E o provocare pentru mine. Abia aștept. După aceea o să fiu un final act, adică la un moment de open mic o să fiu actul final cu o trupă pe care am făcut noi o piesă. Asta va fi la Cluj, după aceea urmează Timișoara, Iași, iar în decembrie voi merge la București.
Ai o agendă foarte plină. Îți admir energia și entuziasmul, mai ales că știu că ai și un job. Dar, spune‑mi, ce ai pregătit pentru această ediție de FILIT? O să prezinți, o să citești din Ludmila răstoarnă muniii?
Sunt pregătită să ofer publicului o parte tandră din mine. Astăzi o să merg la o întâlnire cu elevii de la Liceul „Mircea Eliade”. Diseară o să moderez și o să recit la „Noaptea albă a poeziei”, unde vor participa mai mulți poeți pe care îi apreciez și la care țin foarte mult.
Apropo, revenind un pic la volum, am observat stări depresive în poezia ta și mă întreb dacă pentru tine poezia a devenit terapie.
Da, e posibil să fie așa, pentru că de multe ori tristețea, supărările astea pe care le simt sunt atât de mari, sunt atât de explozive, nu îmi permit să mă duc la oameni în față sau să mă duc în fața situațiilor și să zic: „Știți ce, vă bat pe toți, bat cu pumnul în masă”, știi? Adică nu îmi permit, nu-i frumos să faci asta. Trebuie să fim foarte respectuoși, să fim foarte atenți și să nu luăm din libertatea celuilalt, chiar dacă noi avem niște emoții foarte negative, foarte puternice. Și pentru că eu încerc din tot sufletul să fiu foarte atentă cu mine și cu ceilalți, cred că îmi canalizez toate emoțiile astea și toată supărarea în poezie. Pentru că în poezie cred că e spațiu necesar, e un spațiu plin de siguranță. Foaia este albă, este acolo pentru a fi umplută de mine.
Acum mi‑ai adus aminte de jurnalul Annei Frank, în care scria: „Hârtia este mai răbdătoare decât oamenii”. Apropo, de ce Ludmila răstoarnă muniii? Nu te‑ai gândit să pui Lena? Acum e cumva în vogă biograficul.
Pe mama mea o cheamă Ludmila. „Răstoarnă munții” vine de la un film românesc care se numește Tata mută munții, pe care l-am văzut împreună cu tata. Este despre un tată care își pierde fiul cel mare în munți și el, având o funcție mai importantă, autoritară, a reușit să meargă cu o echipă mare, cu elicoptere în căutare, la începutul filmului. Și apoi, pe tot parcursul filmului, el rămâne singur, pentru că toată lumea își pierde speranța. Eu m-am regăsit foarte mult în ideea asta de poezie, pentru că de multe ori am fost ostracizată pentru alegerea asta, pe care am făcut-o, de a fi poetă, știi? Deseori mi se zice că nu sunt în rând cu lumea, familia mea sau rudele mele. Și întotdeauna parcă săpam într-un munte sau în ceva care există, poate să existe sau să nu existe, poate să fi murit de mult, știi? Și a fost foarte simbolic pentru mine. Pentru că pentru mine Ludmila poate fi orice persoană de gen feminin, masculin, transgender, nu contează, creatură, individ, care să găsească puterea prin forță, prin autenticitatea persoanei sale de a face ceva, fie în legătură cu societatea, fie în legătură cu sexul opus. Adică e o persoană puternică și am vrut să fie Ludmila. Cum e Dumnezeu, așa a devenit și Ludmila pentru mine. Un cuvânt omniscient, omniprezent.
Știu că în fiecare săptămână participi la diferite performance‑uri poetice. Spune‑mi, cum este primită Ludmila… de către public?
Surprinzător, dar oamenii iubesc mai mult cartea asta. Mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc cu Ludmila. Volumul a apărut datorita lui Claudiu Komartin și Anei Toma de la Casa de Editură Max Blecher. Mi-a luat doi ani să înțeleg ce am scris în O cană de noviciok la bătrânețe după publicare și probabil îmi trebuie și acuma încă doi ani să înțeleg ce am putut scrie timp de 4 ani la Ludmila răstoarnă munții.
Cartea se deschide cu o dedicație: „Pentru mama, tata și țara mea Republica Moldova. Îmi pare rău că v‑am rănit”. Prin ce i‑ai rănit? Că i‑ai făcut personaje?
Da, cu prima carte. Cu O cană de noviciok la bătrânețe. I-am rănit prin faptul că am zis lucrurilor pe nume, că am avut curaj, și curajul de multe ori vine cu consecințe și e un proces absolut necesar. Curajul îl face pe om foarte puternic, foarte emancipat, dar e greu să trăiești într-o societate care nu are curaj și nu este emancipată. E ca și cum eu am ieșit în Piața Unirii și am țipat foarte tare, știi? Și după ce am scris cartea aia, am înțeles că de țipat eu am țipat, m-am eliberat, dar ce fac oamenii care trebuie să-și astupe urechile și să răbde tot țipătul ăsta al meu?
Și acum mă întreb: dacă un poet rănește voluntar sau involuntar prin scrisul său, după asta trebuie să continue să scrie sau trebuie să se oprească din scris?
Da, trebuie să scriem, chiar dacă rănim. E o luptă pe care trebuie să o ducem, adică dacă ne-am „înhămat” la a fi curajoși, ar trebui să fim curajoși până la sfârșit. Curajul este o chestie atât de lăudată, dar cred că de puține ori se menționează că vine cu un preț. Și e o lamă cu două tăișuri. Dacă ai început să te tai cu lama asta, doar pentru a spune ceva, doar pentru a duce o cauză până la sfârșit, e nevoie să continui cu toate sacrificiile și cu toate rănile care o să fie duse mai departe. Sper din tot sufletul ca în toate aceste răni să găsim puterea de a ne vindeca cu toții, fie împreună, fie separat, dar să încercăm măcar de a găsi o cale spre vindecare.
Cu siguranță. E absolut necesar să găsim vindecarea și împăcărea cu noi înșine. Apropo, ce‑ți place să faci când vii la Chișinău?
Eu în vară n-am avut vacanță deloc și acum, sincer, mă simt ca într-o vacanță. Toamna e anotimpul Chișinăului. Totul este galben și așa de frumos… Îmi place foarte mult să vizitez Muzeul de Artă. Îmi place să mănânc tort „Kiev”, să caut cadouri, cartoline. Pentru prietena mea, Rebe, din Cluj, am găsit șampon. Îmi place să fiu pur și simplu aici și să simt că aparțin locului, că iubesc locul ăsta și să iau tot ce e mai bun din el și să merg mai departe. Îl iubesc foarte mult, dar totuși simt că deocamdată nu pot rămâne aici mai mult decât patru zile.
Doamne, ce repede a trecut timpul și eu voiam încă atâtea să te întreb! Dar lăsăm loc și pentru altă dată. Lena, m‑am bucurat tare mult să vorbim! Îți mulțumesc pentru acest dialog și îți urez mult succes și inspirație în poezie, la job, dar și în viața ta personală! Te aștept mereu cu drag la Chișinău!
Îți mulțumesc, Natalia! Vin mereu cu drag!
