Mergeam uneori pe stradă şi plângeam ca un idiot
Ștefan Petrache: „De noi nu avea absolut nimeni grijă”
(Interviu realizat în aprilie 2017, continuare din numărul 39)
Ţineţi minte primele cântece, cu care v‑aţi lansat în formaţia „Noroc”?
Nu mai plânge, baby, piesa lui Mihai Dolgan, 20 de ani, eu având doar 18. Am cântat această piesă în premieră chiar în ziua când împlineam 18 ani, pe 8 mai 1967.
Publicul nostru de pe atunci era pregătit pentru o astfel de formaţie?
Elita muzicală era pregătită, în rest… apariţia „Noroc”‑ului a fost o explozie. În primul rând, rockul a apărut ca o muzică de protest. Pe atunci se plafonaseră muzica, cultura, politica. Lumea aştepta ceva. Ce anume nu ştia, dar aştepta. Noi cântam foarte multă muzică din Occident, muzică de calitate, mai ales în turnee.
Dar cum de vi se permitea?
Noi modificam programul oficial, în care scriam cu totul altceva, dar de fapt cântam „Beatles”, cântece de peste Prut. Eu mult timp am ascuns numele autorul cântecului Ce te legeni, care era Cornel Fugaru.
Și totuși, toate au fost până la un timp?
Da, ne‑au depistat şi ne‑au împrăştiat în toate cele patru zări.
Și atunci când s‑a desfiinţat „Noroc”‑ul, ce‑aţi făcut?
La început ne‑am adunat toţi la Filarmonica din Cercas, Ucraina. Apoi eu am plecat în Sverdlovsk, unde am concertat vreo trei luni şi am câştigat ceva bani, apoi am plecat în Leningrad, unde am fost angajat ca solist în formaţia „Poiuşcie ghitarî”. Mi‑au dat chiar şi o locuinţă (slujebnoe pomeșcenie) la 150 de metri de la bulevardul Nevski.
Și de ce nu aţi rămas acolo?
O, asta‑i o istorie mai lungă. Ne pregăteam de un turneu în Germania Democratică şi din Berlinul occidental au cerut ca ansamblul „Poiuşcie ghitarî” să concerteze şi acolo trei zile. Ştiţi cum era pe timpuri, s‑au depus actele tuturor membrilor şi uite aici, săpând mai în adânc, au dat de mine. De fiecare dată când veneau de la Chişinău scrisori cu un conţinut urât în ceea ce mă priveşte, ei luau şi‑mi dădeau „Premiul comsomolului leninist” şi tot aşa. Comitetul Central al comsomolului mă apăra de aceştia de la noi. Staţia şi jurnalul „Iunosti” mă invitau la interviu. Spuneau: „Pusti tvoi idiotî pișut, mî cito nibudi pridumaem”. M‑a chemat şeful secţiei de cadre, care, bineînţeles, era securist, dar era un om foarte cumsecade, şi mi‑a spus: „Ştefancic, am veşti triste pentru tine. Cred că nu vei pleca în Germania şi se pare că nici în ansamblul «Poiuişcie ghitarî» nu vei mai cânta. Întoarce‑te acasă şi încearcă să ieşi din mocirla în care te bagă cei de acolo. Mergi să dezlegi nodul gordian”. N‑am avut încotro, m‑am întors la Chişinău. Apropo, când mă pornisem la Leningrad nu aveam nici un sfanţ de suflet şi atunci am mers la Eugen Doga şi l‑am rugat să mă împrumute. El mi‑a dat atunci 100 de ruble. Şi astăzi, când îl văd, îi zic: „Maestre, ar trebui sa‑ţi întorc banii aceia”, şi el râde.
Aşadar, m‑am întors la Chişinău. Fără lucru, fără adăpost, fără bani şi asta a durat vreo doi ani. La început m‑a pescuit de pe drum Jorj Siminel. Îţi mai aminteşti de el?
Nu l‑am cunoscut, dar atâtea am auzit despre acest Jorj Siminel!
Era un om deosebit. În primul rând, avea o bibliotecă de vreo două mii de cărţi – literatură de instruire, istorie universală, clasică şi literatură informativă. Acolo am crescut eu binişor, căci el îmi dădea volum de studiu pe zi şi seara mă întreba ce am citit şi ce‑am înţeles din cele citite. Eu stăteam în casa lui ca un frate de cruce, căci eram şi un fel de rudă îndepărtată. Jorj era fiul preotului de la Ciuciuleni. Aveam grijă de casă, să fac focul la timp, să ţin minte cine a telefonat, cine a fost.
Se spune că foarte multă lume bună se aduna la el în casă. Era un fel de boemă.
Păi, toată lumea bună se aduna la el. Era un om de o cumsecădenie şi de o cultură extraordinară. Era citit, şcolit. Şi cum ziceam, m‑a cules de pe drum – flămând, vai de capul meu. Îmi dădea dimineaţa 14 copeici pentru un pachet de ţigări, în rest eram hrănit şi adăpostit. Uite aşa îmi duceam eu viaţa. Dar nu mai puteam aşa, nu ştiam ce să fac, unde s‑o apuc. Mergeam uneori pe stradă şi plângeam ca un idiot.
Câţi ani aţi lucrat la Teleradio?
Am fost angajat în trei rânduri. Prima dată am lucrat până în 1973, când am plecat să organizăm „Orizontul”.
Să înţeleg că aţi stat la bazele fondării ansamblului?
Absolut. Ca hamal, ca electrician – tot ceea ce trebuia să fac făceam.
Oleg Milștein era conducătorul ansamblului?
Da. Apropo, era un muzician foarte bun şi un om minunat. Dumnezeu să‑l odihnească.
„Orizontul” era altceva. Acolo aveaţi alte perspective, mergeaţi mult prin turnee.
„Orizontul” era pe atunci marcă. Era un brand în URSS. Era interesant să lucrezi cu Milştein, cu el am scris cântecele Monolog, Copilărie. Apoi, încetul cu încetul, m‑am întors la „Noroc”, unde am lucrat destul de mult. După care am hotărât că am crescut din haină şi trebuie să fac altceva. Şi mi‑am plănuit organizarea „Plai”‑ului.
Formaţia pe care aţi lansat‑o era total deosebită, era diferită.
Atunci a fost o explozie. Probabil, era şi momentul când se aştepta o schimbare radicală, o schimbare de mentalitate, a gustului publicului. Nu vreți să vă imaginați ce se întâmpla la concertele noastre prin fosta URSS. Deşi nu ne înţelegeau limba, prima parte a concertului, cu genericul „Pledoarie pentru om”, era doar în limba română. Era clocot în sală. La Moscova am stat o lună întreagă. Se formase o echipă de admiratori care mergeau cu noi de la concert la concert, numai să ne mai vadă odată.
Aţi ieșit și în afara URSS‑ului?
Mai mult prin unităţile militare din Germania, Polonia, Ungaria. Apoi am mers în Extremul Orient, în Laos, Vietnam, cu concerte mai mult sau mai puţin comerciale.
Cum s‑a întâmplat că i‑aţi transmis, apoi, această formaţie Nadejdei Cepraga?
Începusem să devenim incomozi, călcam cuiva pe coadă cu textele, cu interpretarea noastră şi apoi, un alt moment foarte important, aşa şi nu am reuşit să‑i asigur material pe băieţii din colectiv. Apărusem, poate, nu la timpul potrivit, publicul nu era pregătit pentru asemenea muzică şi literatură, conducerea nu era pregătită. Trebuia să găsim, cum se spunea atunci, obiezeanka în jurul căreia să se vândă biletele şi băieţii să câştige cât de cât o bucăţică de pâine. Eu nu am reuşit să fac treaba asta. Este vina mea, culpa mea absolută, şi atunci s‑au gandit băieții ăştia deştepti (nu am să dau nume şi nu am să intru în amănunte, pentru că nu este frumos şi nici bărbăteşte, nici colegial), s‑au hotărât s‑o luăm pe Cepraga. Aşa că mi‑au adus‑o pe Cepraga frumuşel, iar peste un an, un an şi jumătate ea a început să sape la rădăcină. A început să atragă de partea sa, unul câte unul, băieții din ansamblu. Şi‑au ales alt conducător. Când am văzut aşa ceva, cu orgoliul şi cu felul meu de a fi, nu am putut accepta şi am plecat.
De ce? V‑ați simțit jignit sau timpurile care veniseră vă obligau să faceți și altceva?
M‑am pomenit în afara scenei – sărac, fără resurse de existență, pentru că noi rupeam de la gura copiilor ca să cumpărăm tehnică, aparataj pentru ansamblu. De noi nu avea absolut nimeni grijă, aşa precum aveau grijă de artiştii lor cei din Belarus, Kazahstan, Moscova. Ansamblul nostru era cel mai sărac din toată fosta URSS.
Dar aparțineați Filarmonicii.
Ei, şi? Filarmonica nu ne‑a dat nimic, nimic.
Bine, dar își lua partea din activitatea concertistică a ansamblului!
Sigur. Aduceam bani grei în caznaua Filarmonicii, nu mai vorbesc de formația „Noroc”, care acoperea deodată salariile orchestrei simfonice şi ale Capelei corale „Doina”. Şi cum vă ziceam, m‑am trezit lipit pământului, cu fată de măritat. Slavă Domnului că la indicația lui Grigore Erimei, care a făcut atâta bine pentru artişti, ne‑au dat un apartament de vreo 40 de metri pătrați, dar unde de acum soția şi fiica se băteau şold în şold la bucătărie. Şi atunci, parcă Dumnezeu m‑a îndrumat, m‑am apucat de altceva.
Și care nu avea nicio legătură cu tot ce ați făcut până atunci.
În ’92 am dat în exploatare o casă pe Vlaicu Pârcălab. Era prima firmă particulară de construcții.
De unde această idee cu construcțiile? E adevărat, se vorbea despre dumneavoastră că sunteți priceput la multe.
Pe mine întotdeauna m‑a dezgustat piața. Am încercat să fac şi import, şi export de mobilă, dar dacă nu‑ți stă inima, nu poți face ceva bun. Cu construcția a fost altfel. Aveam nişte ingineri talentați şi eu aveam nişte idei, dar trebuia să am personal licențiat, şi atunci m‑am pus cu burta pe carte, că ajunsesem că din inginerii‑şefi ai proiectelor nu toți îşi permiteau să vorbească cu mine la per tu.
Pe la ce vârstă vi se întâmpla acest lucru?
Pe la vreo 40 de ani.
Practic, v‑aŗi luat viața de coarne.
Păi, trebuia să o fac, eu îs bărbat sau ce‑s? În orice caz, am reuşit să asigur cu o bucată de pâine şi copiii, şi nepoții.
Bărbați ca cei din generația dumneavoastră acum sunt mai puțini.
Şi voi, femeile, purtați vina. Ea nu ştie, sărmana, să meargă copăcel pe cărăruşă, dar îl dă cu nasul ba de gardul din stânga, ba de cel din dreapta. Ba îi bârfiți, îi faceți în tot felul, ba îi alintați. Şi o atitudine, şi alta i‑a adus unde au ajuns.
Vreau să vă mai întreb dacă în acea perioadă, când vă dedicaseŗi totalmente altei profesii, nu vă rodea dorul de cântec.
M‑a ros, dar nu toată perioada. Primii vreo doi ani, dar mă încuiam la bucătărie cu chitara în mână, mai beam vreo 2‑3 pahare de vin, mai plângeam şi apoi mergeam la culcare, căci a doua zi, dis‑de‑dimineață, trebuia să fiu pe schele, pe şantier.
Apropo, ați lăcrimat și acum, în timpul discuției noastre, când mi‑ați vorbit despre mama. Pe mine însă m‑a emoționat profund cum plângeați atunci când aŗi urcat pe scena de la „Odeon”, unde a fost demonstrat filmul documentar despre formațiile „Bucuria”, „Orizont” și „Noroc”. Lu‑ mea vă ovaționa în picioare, iar dumneavoastră plângeați ca un copil. Ce a fost această reacție?
N‑am să pot să vă răspund acum. Trebuie să facem o pauză…
(După o pauză și o țigară)
Mi‑e greu să spun ce s‑a întâmplat, pentru că ar trebui să fiu obraznic sau să nu fiu sincer. De la un timp încoace, de când am ajuns la o vârstă mai înaintată, am devenit mai emotiv şi mai nu ştiu cum. Nu eu, ci ochii au devenit mai ieftini la lacrimi. Eu, ca bărbat, ar trebui să mă pot reține, să nu dau drumul lacrimilor, dar nu pot s‑o fac.
Plâng și bărbații.
Sigur că da, dar nu chiar în fața publicului. Eu consider că un bărbat, dacă plânge, s‑o facă acolo într‑un ungher, să stingă lumina ca să fie întuneric şi să ştie numai el şi perna.
Dar această stare a dumneavoastră a dat o încărcătură emotivă atât de puternică, ați transmis o stare de sinceritate excepțională. O sală întreagă v‑a aplaudat în picioare. Păi, cum să nu plângi?
Aceste stări ale mele trec prin viața mea aşa cum trec, nu stau să le analizez. Dacă s‑a întâmplat aşa, înseamnă că aşa trebuia să fie. Este voia Domnului, este ceva inexplicabil. Şi foarte bine că e inexplicabil. Pentru că atunci când omul păşeşte nişte pârlazuri pe care nu i‑a fost dat să le păşească, el suferă din cauza asta, are cucuie şi nasul spart. Un lucru sfânt rămâne sfânt atât cât nu‑l atingi cu mâna. Ca să nu spurci, trebuie să stai la distanță.
Stau acum și vă ascult și mă surprind la gândul că un om, dar mai ales un artist și mai ales unul ca Ștefan Petrache are conceptul lui de viață, vede lucrurile doar în felul lui.
Câteodată spun şi treaba asta. Dacă un artist iese în scenă exact ca ceilalți, nu are ce căuta acolo. El trebuie să fie un pic nebun, nerăbdător, necruțător cu el însuşi. Altfel nu are ce căuta acolo.
Și totuși, foarte mulți tind spre scenă.
Asta‑i treaba lor. Cândva, când vor ajunge la vârsta mea, vor gândi altfel. Vârsta omului nu este timpul biologic trăit, nu este atât cât trăieşte carnea, pe care eu o numesc puşcăria sufletului. Vârsta este o sumă de experiențe, o sumă de cunoştințe, o sumă de suferințe, de bucurii şi de împliniri, şi acolo, undeva mai departe, stă şi dragostea. Omul moare atunci când l‑a uitat toată lumea.
Și care ar fi acum vârsta lui Ștefan Petrache? Nu mă refer la cea biologică.
Cred că am două vârste. Am aproximativ 5 ani şi jumătate şi 120 de ani.
Și în această perioadă, de la 5 la 120, e ceva ce nu ați reușit să realizați? Regretați ceva?
Mai întâi trebuie să văd ce nu am reuşit să fac. Cu siguranță, nu am reuşit multe, pentru că am o trăsătură specifică de caracter: mă plictisesc foarte repede de orice.
Chiar și de cântec?
D‑apoi, de câte cântece m‑am plictisit, pe care nici nu le mai ascult, nici nu ştiu pe unde‑s. Aşa‑i firea mea. Sunt risipitor. Şi cu mine am fost întotdeauna risipitor. Multe n‑am făcut şi multe regret. Dar acesta sunt eu. Şi cu siguranță ştiu că, dacă nu mi‑am plăcut mie, însemnă că şi la foarte multă lume nu am plăcut. Lume pe care, probabil, am supărat‑o, am neglijat‑o. Cu siguranță că am supărat şi o femeie vreodată. Aşa‑i viața.
Apropo de femei. Vreau să vă întreb: cât de importantă e femeia în viața unui bărbat, în cariera lui?
Dacă un bărbat cumsecade nimereşte pe mâna unei târuște, îl târâie la groapă, la râpă, şi viceversa – dacă un bărbat, vai de capul lui, bețiv, răutăcios nimereşte în mâna unei femei gospodine, unei adevărate femei, mamă şi soție, ea îl scoate din râpă, îl trage în sus.
Să fie adevărată zicala că o femeie poate face dintr‑un bărbat un rege, dar poate face și un nimic?
Absolut.
Chiar atât de slabi sunt bărbații, că se lasă influențați de femei?
Asta nu înseamnă influență, când femeia o face intenționat. Când am dat eu de mierea ursului, dar de mamă nu ascunzi chestia asta, aveam vreo 18‑19 ani. Mama m‑a chemat într‑o parte, m‑a certat de‑a binelea şi mi‑a spus: „Băiatul mamei, vezi cum te comporți cu femeile, nu uita niciodată că şi maică‑ta e femeie”.
Câtă înțelepciune.
O să‑mi sune scândura şi n‑am să uit cuvintele mamei. Şi din acel moment a fost o întorsătură radicală în viața mea. Apăruse şi fetița, iar bărbații care cresc fete sunt cu totul altfel. Şi dragostea, şi grija e cu totul alta. Bărbatul care are o fiică se schimbă radical, devine alt om, cu alte valori, cu alte prețuiri. Dumneata eşti un gen de jurnalist care întrebi nişte lucruri pe care eu nu le pot încăpea în cuvinte şi le tot caut.
Spuneați că ați fost angajat la Radioteleviziune în trei rânduri.
Despre modul cum am fost angajat prima dată v‑am spus. A doua oară am fost luat pe post de solist al Orchestrei de muzică simfonică (grupul estradă). Şi a treia oară – după accidentul de maşină, când mult timp n‑am putut ieşi în scenă. Printr‑o hotărâre de Guvern am fost transferat de la Filarmonică la Televiziune, pe post de redactor‑şef în Redacția Emisiuni Culturale.
Cât de mult credeți că ași reușit fiind în această postură?
Am umplut depozitele cu rechizite pentru decor, scânduri, cuie, vopsele şi altele, pentru că era foarte greu de lucrat cu cele vechi, pe care le moştenisem. Dar cel mai important e că am izbutit să obțin ca echipa de creație – redactorii, regizorii, operatorii – să aibă un alt program de lucru. Nu era neapărat să fie la ora 9:00 în birou. Important era să realizeze un produs bun.
Revoluționară propunere pentru acele timpuri.
Am fost şi tras de păr pentru acest lucru, dar până la urmă am reuşit. Aceasta nu însemna că nu aveam cerințe, eram un pic şi dur cu ei. Dar nu am dat pe nimeni afară. Am urât cenzura politică şi morală – eu aveam grijă de cenzura calității şi a culturii, începând de la vestimentație până la produsul finit.
Aici, la Radioteleviziune, ați întâlnit‑o pe Raisa, viitoarea soție.
Da, dar de fapt, ne ştiam încă de la prima mea nuntă, unde ea a fost vorniciță, fiind colegă cu prima mea nevastă. Apoi, mai târziu, pe când colaboram cu Redacția Muzică Radio, în calitate de autor netitular al emisiunilor „Noi şi muzica”, ea era regizorul acestor emisiuni. Selecta muzica, monta. Iată aici a pornit şi istoria dragostei noastre.
Care durează de cât timp?
Suntem căsătoriți din 1974, deci peste 43 de ani.
Mulți înainte!
Acum, cum o vrea Domnul.
Ștefan Petrache apăruse în scenă tânăr, frumos, talentat, carismatic, cu draci… sunt sigură că femeile roiau în jur. Cum aŗi rezistat ispitelor?
Chiar am rezistat de‑a binelea. Acel sport niciodată nu a fost important pentru mine. A fost aşa, ca un drumeț cu mine. Este – este, nu‑i – nu‑i… O spun deschis şi cinstit.
Acest fapt vorbește despre verticalitate, rezistență. Crezul ăsta vine, probabil, și de la povețele mamei, dar poate că așa au fost bărbații în neamul Petrache?
S‑ar putea. Eu, din păcate, nu mi‑am cunoscut nici bunicii, nici pe tata, nici rudele şi nu pot să mă pronunț cum mi‑a fost neamul.
Așa a fost construit Ștefan Petrache.
Probabil. Nu este o obligațiune, este o necesitate pentru suflet să te jertfeşti.
Ștefan Petrache bunicul cum este?
La început îmi era mai greu, pentru că nepoții mei erau înconjurați de dragostea părinților şi a bunicii, peste care eu cu greu răzbăteam. Şi, ca să nu fie prea alintați, eu mi‑am asumat rolul de Baba Cotoroanța, adică eram mai drastic, mai cu puține jiujiuleli. Mi‑a spus odată fiica: „Tată, aş vrea să fii cu ei mai blând, mai gingaş, mai milos cumva, că uite, a venit Dănuț la mine şi mi‑a spus: «Mămică, dar de ce bunelul a strigat la mine, chiar nu mă iubeşte deloc?»”.
V‑a durut ce a spus copilul?
Aoleu! Cât de tare! L‑am căutat, l‑am luat în brațe şi l‑am întrebat cum de putea gândi una ca asta şi am mai scăpat şi o lacrimă.
Să vă fie sănătoși. Sunt sigură că atunci când vor conștientiza, vor fi foarte mandri că bunicul lor e Ștefan Petrache.
Dacă se va întâmpla asta, înseamnă că voi muri mult mai târziu. Sigur că m‑aş bucura, dar nu aş vrea să mă ia drept model.
