Arta comprimată în picături
(Continuare din numărul 42)
Cu toate că ții la acest poet din romanul tău, el moare. De ce moare?
Adevărul este că am introdus în romanul meu şi nişte intrigi polițiste. Adică am vrut să introduc şi o latură de mic thriller pe ici, pe colo. O construcție făcută pentru a da mai multă dinamică acestui roman. Poetul moare, pentru că cineva (un ambițios cu veleități literare) îl asasinează. Ca să‑l transforme postum într‑un mare poet şi ca să‑i preia destinul. Apoi este şi Matei Chihoiu, care se sinucide, iar sinuciderea lui rămâne ambiguă. Nu e clar dacă se sinucide în mod real, pentru că asta e dorința lui şi pentru că existau nişte probleme de incest în familia lui, sau pentru că fusese de fapt amenințat de, să zicem, nişte ultranaționalişti români, Chihoiu fiind pamfletar excesiv şi sarcastic în perspectiva lui asupra României. Am păstrat în mod intenționat o ambiguitate. Nu‑i bine să lămureşti tot. Uneori, într‑un roman trebuie să existe şi enigme care să rămână măcar parțial enigme.
Moartea poetului subliniază dezastrul din perioada postcomunistă?
În romanul meu are loc o discuție, la un moment dat, între nişte bătrâni politicieni, eminențe cenuşii ale politicii mondiale. Mai exact, prezint o discuție pe zoom a unor astfel de bătrâni unşi cu toate sforile în politica mondială. M‑a interesat să prezint ideea păpuşarilor şi a păpuşăriilor care există de fapt în politică, şi nu doar în politica românească, ci mai ales în politica mondială. Politicienii ca sforari, la nivel mondial şi național. La nivel românesc e vorba în romanul meu şi despre o panoramă a preşedinților României, care n‑au numele lor real, ci sunt ficționalizați.
În roman există și o alegorie, există și o poveste sau chiar mai multe povești. Dar ce predomină: alegoria sau povestea?
Sunt la egalitate. Sau cel puțin asta a fost intenția mea.
Cum se completează?
Cred că am încercat să fac o dozare la egalitate între toate lucrurile acestea. Sper că mi‑a reuşit. Există şi o mică dimensiune eseistică, pe ici, pe colo, în fresca mea. Când rememorez, de pildă, fenomenul Piața Universității 1990 şi mineriada din iunie 1990, perspectiva e a cuiva care relatează ca un fel de spectator rezonând eseistic. O dimensiune eseistică apare şi în ceea ce priveşte anii cincizeci (stalinişti) ai secolului trecut. Uneori, lucrurile (istorice şi politice) se văd mai clar de sus.
Dar viața ta? Viața ta e reflectată în roman?
Nu, e o carte în care intenționat m‑am lăsat deoparte. Exist foarte mult (confesional) în cărțile mele de poezie şi în autoficțiunile în proză. Acum, în cele două romane (frescă) realiste (Un singur cer deasupra lor şi Regii gunoaielor), am decis că nu trebuie să exist biografic şi că mă interesează un fel de raport aproape jurnalistic la nivel de proză. Proza mea să aibă veridicitate. Să aibă credibilitate. Asta mă interesează. În manifestul meu poetic‑civic, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, exist îndeajuns (ca om şi actant civic şi poetă), chiar dacă e tot o frescă (dar lirică) despre România. Cum să fiu obiectivă aici, în poezie? Vrând, nevrând, m‑am inserat şi eu acolo. Dar în romanele realiste am încercat să privesc de la distanță, ca să fiu obiectivă, în ciuda ficționalizării. Poate că m‑am identificat într‑o anumită măsură cu personajul Matei Chihoiu, pamfletarul sarcastic din Regii gunoaielor. Probabil că există ceva aici şi din eseista Ruxandra Cesereanu, care a cercetat imaginarul lingvistic violent al românilor şi a publicat, în 2003, o carte pe această temă.
În favoarea cui te‑ai scos din roman?
În favoarea celorlalți. E mai interesant să prezinți panoplia politică, panoplia socială, tipologii umane şi să vorbeşti despre ceilalți. În poezie vorbesc statornic despre mine, poezia mea este confesională. Acolo sunt eu. Dar în proză lucrurile se modifică radical, mai ales în proza realistă despre România. Aici trebuie să vorbesc, mă simt obligată să vorbesc despre ceilalți. Cu romanul de acum, Regii gunoaielor, am încheiat o etapă narativă, epică, despre România. Definitiv, cred. Pentru bătrânețea mea viitoare am păstrat numai romane ficționale sau fantastice şi autoficțiune. Romane care nu au de a face cu realitatea.
Cum s‑ar fi terminat cartea dacă s‑ar fi încheiat războiul ruso‑ucrainean?
În orice caz, romanul meu nu s‑ar fi încheiat aşa cum e acum. Dar adevărul este că nu ştiu când şi cum se va încheia războiul. Dacă războiul ruso‑ucrainean s‑ar fi încheiat în 2023, probabil că în romanul meu ar fi existat un segment consistent despre războiul din Ucraina şi despre receptarea lui în România, în Republica Moldova, în lume. Deocamdată, aşa cum văd lucrurile acum, nu ştiu dacă războiul se va încheia în 2025 – mai degrabă, nu. Nu văd deocamdată pârghiile ca acest război să se încheie. Vreau să zic să se încheie astfel încât Ucraina să revină la teritoriile de dinainte de război. La asta mă refer, fiindcă altfel, dacă ne luăm după termenii lui Putin, în condițiile lui, războiul se poate încheia oricând, dar cu Ucraina fărâmițată, ceea ce este de neacceptat.
De ce după căderea comunismului s‑au întâmplat toate aceste orori?
Oamenii funcționează după nişte scheme mentale care au fost implementate zeci de ani. Nu ai cum să înveți popoare întregi să renunțe la nişte mecanisme de gândire în care indivizii sunt formatați ca nişte roboți. Ca să depăşeşti această situație, e nevoie de educație pas cu pas, încetul cu încetul. Îmi dau seama, de pildă, când mănânc, că nu prea las mare lucru în farfurie, de parcă foametea şi mizeria din perioada comunistă ar mai face încă parte din mine. Cei care au fost deținuți politici, mai ales ei, ştiu ce înseamnă să nu laşi nimic în farfurie, să lingi farfuria. Ei bine, şi eu las farfuria goală. E o reminiscență din comunism, din perioada în care nu prea aveam ce mânca. E un gest mentalitar care reflectă ceva, ceva care e sedimentat în tine şi pe care nu îl mai poți extrage din tine. Am dat exemplul ăsta poate cam primitiv, dar el explică îndeajuns. După prăbuşirea Estului Europei, cu toate regimurile sale totalitare, nu s‑a putut trece la un post‑comunism zglobiu, ci a existat mai întâi o perioadă de tranziție foarte dură. Unii consideră că perioada 1990‑1992 a fost cea mai dură din România, întrucât în această etapă au continuat nişte forme de dictatură. Anul 1990 poate că a fost cel mai dur în România. La voi cel mai dur în Moldova a fost atunci când a început războiul din Transnistria.
Tot în ’92. Cumva se leagă, se completează.
Deci există nişte reflexe, o mentalitate care funcționează în noi, dincolo de schimbările politice pe care trebuie să le conştientizăm. Trebuie să încercăm să ne dezbărăm de aceste reflexe. Unii pot, alții nu.
La noi foarte mulŗi oameni îl susțin în continuare pe Putin, îi blamează pe ucraineni și pe cei care susțin Ucraina. Am văzut că asemenea oameni există și în România…
Eu, personal, îmi doresc să câştige Ucraina, îmi doresc ca țara asta să rămână integră teritorial şi să nu fie înglobată de Rusia. Dar Ucraina nu e o țară facilă. Ucraina are problemele ei de corupție, de naționalism, deci nu e o țară uşoară. Deocamdată, românii (majoritatea) sunt alături de ucraineni, pentru că am asistat cu toții la felul injust şi abuziv în care Ucraina a fost invadată de altă țară. Nu e momentul acum să îi judecăm pentru corupție ori naționalism pe ucraineni, ci trebuie să fim alături de ei. Trebuie lăsată la o parte antipatia față de naționalismul ucrainean sau față de corupția ucraineană. Dar după ce se va încheia războiul, iar Ucraina va câştiga acest conflict armat (sper), sunt necesare nişte reforme radicale, fiindcă Ucraina nu e deloc o țară perfectă, ci e o țară cu probleme destul de grave. Înțeleg reacțiile bătrânilor care au rămas la ale lor şi nu reacționează pozitiv la Ucraina, dar nu înțeleg reacțiile tinerilor şi ale unor intelectuali români care se dovedesc a fi pro‑ruşi.
Poate sunt și ei niște conserve reanimate?
Poate. În orice caz, sper ca Ucraina să câştige războiul şi apoi să îşi facă o cuățenie vizibilă în propria‑i bucătărie cu probleme. Ucraina nu e țară perfectă, are foarte multe probleme şi trebuie să‑şi gospodărească lucid lucrurile.
În toată această perioadă ai fost mereu de partea Ucrainei. Noi, în revista noastră, publicăm jurnalul tău de război, unde se vede clar asta. Ce te‑a făcut să ții cu Ucraina, să lupți pentru Ucraina?
E vorba despre un lucru simplu: am înțeles că oamenii aceştia îşi apără propria identitate națională şi colectivă. Ce poți să faci când eşti invadat? Îți asumi să lupți până la moarte, pentru că altfel oricum vei muri dacă vei fi cucerit. Şi atunci singura şansă e să lupți până la moarte. Dar adevărul este că sunt îngrozită de câți oameni au pierit până acum în acest război. Lui Putin nu‑i pasă de acest lucru; de fapt, nu cunoaştem numărul real al celor pieriți în Ucraina, nici de o parte, nici de cealaltă, deşi s‑au vehiculat destule cifre în fiecare anotimp. Ucrainenilor nu le rămâne altceva decât să lupte până la capăt. Cum poți să nu admiri lucrul acesta? Se poate să nu te tulbure asumarea aceasta? Şi să nu te întrebi următorul lucru: câți dintre români ar putea să îşi asume lupta până la capăt pentru România?
Tu ai cunoscut câțiva scriitori ucraineni, pe unii ni i‑ai propus și nouă pentru revistă. Pe unii i‑ai și promovat peste tot unde ai putut. Ce lecție ne predau scriitorii ucraineni?
Am cunoscut‑o pe Oksana Stomina, scriitoare ucraineancă, pe care voi ați publicat‑o ca poetă şi prozatoare. Am cunoscut‑o de Ziua mondială a poeziei, la Roma. A fost o legătură emoțională spontană, dar şi o simpatie poetică între noi două. Nu ştiam cum arăta Oksana înainte de război. Am căutat pe internet, după ce am cunoscut‑o la Roma. Fusese o femeie frumoasă, fascinantă, zâmbitoare. Eu am cunoscut la Roma o zeiță abătută, o zeiță mâhnită. M‑a marcat foarte mult povestea ei de viață, soțul ei a fost între prizonierii de la „Azovstal”, nu l‑a mai văzut de doi ani şi jumătate. În lipsa lui, ea scrie nişte poeme‑scrisori, sperând că soțul ei se va întoarce şi ea îi va dărui toate aceste poeme şi proze despre ce s‑a întâmplat în Ucraina. Oksana nu îşi pune problema că soțul ei nu se va întoarce acasă, de aceea aceste poeme‑scrisori sunt necesare pentru ca el să ştie ce a făcut ea în perioada când el a fost absent. Oksana consideră că aceste poeme‑scrisori sunt mai potrivite decât un jurnal propriu‑zis. Odinioară, înainte de război, cu o coroniță de flori de câmp pe creştet, Oksana era ca zeița Flora. Frumusețea i‑a rămas, dar în doi ani a îmbătrânit vizibil, s‑a destrămat cumva. A participat (prin zoom) la cursul meu de poezie, în acest an, a avut un succes grozav. Ne‑a povestit mie şi studenților despre faptul că soțul ei a fost luat prizonier, nu mai are nicio veste de la el, nu ştie dacă mai trăieşte, nu mai ştie nimic. Oksana nu concepe ca el să fie mort, ci crede în poemele ei scrisori, care vor fi nişte depoziții de viață atunci când soțul ei va reveni din prizonierat. Aceste poeme‑scrisori vor fi dovada că ea l‑a iubit şi îl iubeşte şi că l‑a aşteptat să se întoarcă acasă. Să sperăm că se va întoarce. Nu am mai comunicat cu ea de vreo trei luni, ar trebui să îi scriu şi să o întreb cum mai este, cum se descurcă.
Războiul ne‑a afectat pe toți într‑un mod direct.
Nu are cum să nu ne afecteze acest război, suntem aici, lângă el. La fel de urât e şi războiul din Israel şi Gaza, dar România e mai sensibilă la războiul din apropiere, fiindcă acesta ne afectează direct. Suntem mai sensibili şi mai afectați emoțional, fiindcă războiul ruso‑ucrainean e lângă noi, iar basarabenii şi românii ştiu ce înseamnă să fii colonizat de către ruşi, ştiu ce înseamnă să ți se şteargă identitatea colectivă şi individuală şi să treci printr‑un proces de spălare a creierului, ca să ți se şteargă identitatea națională. Asta înseamnă să fii cucerit şi colonizat de ruşi.
