Pentru prima dată m-am uitat într-o oglindă la Chișinău și am văzut altă femeie
Elena Danilova:„Și când bomba aia s-a prăbușit peste scara noastră… Eu am avut doar o secundă la dispoziție ca să-mi spun: gata, ăsta-i sfârșitul”
Ce meserie aveți și cu ce vă ocupați în Ucraina?
Eu am absolvit două facultăți. Prima mea profesie e logoped-defectolog, iar cea de-a doua – jurist. Lucrez în logopedie, pentru că cea de-a doua profesie mă plictisește. Îmi place să lucrez cu copiii și adolescenții. Dar mi-aș dori să muncesc cu adulții. Sunt tot mai mulți și mai mulți copii gângavi sau bălbâiți, iar eu sunt în profesia asta de zece ani deja. Aș vrea să fac și altceva.
Sunteți din Harkiv?
Da. Dintotdeauna. De când mă știu.
Înainte de război vă interesați de politică?
Chiar le spuneam prietenilor mei că mai apolitici decât mine mai sunt doar porcii de mare. Nu mă interesam deloc de ce se petrece în politică, pentru că, pur și simplu, nu aveam când s-o fac. Sunt dependentă de muncă, mereu lucrez. Când nu sunt la job, fărâma aia de timp liber o petrec cu prietenii. Politica nu făcea parte din viața mea.
Un cetățean simplu, cum sunteți dumneavoastră, a putut să bănuiască vreodată că acest război va avea loc?
Pentru mine asemenea presupuneri nu aveau nicio legătură cu realitatea. E ca și cum aș fi presupus că, să zicem, pe 12 iunie la porțile orașului vor ateriza niște extratereștri și îi vor căuta pe cei al căror nume de familie începe cu consoana D și se termină cu vocala A. Aceasta a fost și poziția mea față de zvonurile despre război.
Cum ați aflat că a început războiul?
Noi locuiam… am locuit la etajul zece. Într-un bloc cu douăsprezece etaje, situat cam pe unde sunt la voi porțile orașului. În spatele blocului nostru se întinde un spațiu gol. Câmp deschis. Cum am aflat că a început războiul? Simplu. A fost ceva foarte misterios. În noaptea aceea… noi de mult nu am mai făcut asta… amânam să mergem la culcare. Ne-am uitat la două filme, unul mai stupid decât altul. Iar eu a doua zi trebuia să merg la serviciu. Mă uit, ora trei de noapte. Iar noi ne uităm și ne uităm la filmele alea. Zic: gata, Gherman, eu merg să mă culc. Uită-te la ceas. Trebuie să mă trezesc la șapte. Unde mai pui că noi niciodată nu ne-am culcat atât de târziu. Dar ne-a apucat dorul de filme anume în noaptea aia. Stăteam în fața laptopului și ne uitam la filme. Într-un târziu, ne-am culcat. Dar nu pentru mult timp. Brusc, a început să se cutremure tot: patul, pereții, casa. Am sărit din pat și am alergat la fereastră… așa cum la noi se vedea totul – orizontul, totul –, doar eram la etajul zece… Pielea mi se face și acum de găină când mă gândesc la astea. Alerg eu la fereastră… Și acolo totul… – asemenea unei explozii de lumină… dar nu era o explozie de lumină – totul ardea. De la salvele de artilerie. Toate exploziile astea de lumină detonau simultan pe toată lungimea orizontului… Eu mă făcusem toată un mare sloi de gheață… Tot orizontul ardea… Rușii ne invadaseră. Veneau spre cartierul meu – Saltovca de Nord. De ce au ales să facă praf anume acest cartier? De ce ne atacau și din aer, și cu tancurile. Pentru că ei voiau pe aici să intre în oraș. Așa am și aflat că a început războiul. Pur și simplu, casa noastră se zgâlțâia din toate părțile. Blocul nostru are patru scări, separate de o cupolă. Și iată monstrul ăsta de douăsprezece etaje, care se arcuia într-un semicerc, se mișca în toate părțile ca jeleul. Mă prăbușisem în fotoliul meu de lucru, pe roți. Mă mișcam cu el prin toată camera, fără să mă ridic în picioare. Am început să țip. Fiul meu pentru prima dată s-a trezit singur, de la tot ce se întâmpla. Nu mai era nevoie să-l trezesc eu. Stăteam în fața ferestrei și ne uitam înmărmuriți. Muți. Nici nu aș putea să vă spun când am vorbit unul cu altul. Cine a vorbit primul. Ce-a spus. Ne uitam prin fereastră. Ne pierise graiul. Amândurora ne pierise graiul. Nu-mi amintesc câte minute au trecut până când i-am spus fiului: „Gherman, a început războiul. Ăsta-i război”.
Refuzam însă să credem ceea ce vedeam. Parcă am fi fost participanții unui joc pe computer. Parcă nu dormeam. Dar oare chiar nu dormeam? Ochii ni se scurgeau prin fereastră. Iar afară se întâmplau toate astea. Era ora patru și douăzeci de minute. Nu știu de ce toată lumea spune că războiul ar fi început la ora cinci. Nu-i adevărat. Nu știu, poate undeva a și început la ora cinci, dar la noi nu. Când m-am uitat la ceas, era patru și jumătate. Patru și douăzeci de minute. Ca în 1941. Au ales aceeași oră ca să ne atace. Ora patru. Dimineața, la ora patru.
Câți ani are fiul dumneavoastră?
Douăzeci și unu, dar la începutul războiului avea 17 ani. Iar când am reușit să plecăm – de altfel, am plecat printre ultimii –, îi mai rămâneau trei luni până la optsprezece ani.
Ce ați întreprins când ați înțeles ce se întâmplă?
La început, parcă am fi fost în comă. Toate astea ni se păreau neverosimile, ireale, imposibile. Tot ce se întâmpla. Nicidecum nu ne intra în cap. Eu fac parte din acea categorie de oameni care nu-și fac niciun fel de provizii. Niciodată. Eu trăiesc așa. Am mâncat, mergem și cumpărăm altceva. Și a venit un moment când ni s-a terminat toată mâncarea din casă. Dar noi mai avem și trei câini și cinci pisici. Trebuie și ei hrăniți. Permanent. Și atunci, trebuise să ieșim din casă. Dar cum să ieșim? Unde să mergem?
Toate magazinele erau închise. Toate. Peste tot. Nu mai lucra niciunul. Iar noi trebuia să ne hrănim câinii și pisicile. Mai aveam câteva pachete de cereale, de ceai, dar pentru animale nu mai aveam nimic. Fiului nu-i permiteam să iasă afară. Știți, mai bine ne ucid pe noi, dar nu pe copiii noștri.
În primele două zile am ieșit doar eu din casă. Am aflat că în oraș era deschis un singur supermarket, la o jumătate de oră distanță de noi. Troleibuzele și autobuzele nu mergeau. Era paralizată toată circulația. Bancomatele nu funcționau. Lifturile din blocuri erau oprite. Iar eu, printre bubuituri, mergeam pe jos la supermarket. Dumneavoastră realizați ce înseamnă într-un oraș atât de mare, ca Harkivul, să funcționeze un singur supermarket? Acolo erau mii de oameni. Parcă eram în anul 1941. Oamenii stăteau cu orele ca să cumpere o pâine. Erau cozi kilometrice, la propriu. Am stat la coadă două ore și jumătate, pentru că oamenii parcă își ieșiseră din minți, goleau rafturile. Luau tot ce puteau să ia. Și noi, la fel. Iar banii se împuținau cu fiecare zi care trecea. Unde mai pui că nici nu mai lucram. A doua zi am cumpărat ouă sparte. De-a dreptul sparte. Strivite. Nici nu știu cum le-am putut aduce acasă. Trebuia să vedeți asta. Dar nu mai aveai ce să cumperi din magazin decât aceste ouă sparte. Dacă ai fi preparat o omletă din ele, o puteai face doar cu coji, fiindcă nu mai puteau fi separate. La ora zece dimineața, la două ore după ce se deschidea magazinul, mai găseai doar ouă zob. Vreți – luați, nu vreți – nu luați. Oamenii lăsaseră magazinul pustiu. Au luat tot-tot-tot. Chiar și dulciurile. Nu de aia că se dădeau în vânt după dulciuri, doar să nu plece cu mâinile goale. Nu le păsa ce luau, doar să poată și ei ronțăi sau mesteca ceva.
Intervalul dintre alarmele aeriene se scurta tot mai mult și mai mult. Se împușca peste tot. Bombele veneau vâjâind din cer, ardeau casele, în dreapta, în stânga, oriunde te uitai. O bombă s-a prăbușit peste o clădire cu șaisprezece etaje de peste drum. A devenit imediat neagră, carbonizată, ardeau pereții, rămași în picioare. Unde să mai ieși? Atunci fiul meu mi-a spus: acum e rândul meu să ies. Eu i-am zis: nu. El mi-a zis: eu voi ieși. Și a ieșit. Și după ce a ieșit, imediat după asta, s-a dezlănțuit iadul…
De când începuse războiul eu nu m-am mai uitat într-o oglindă, mi- am privit chipul doar în Chișinău și am văzut altă femeie. M-am întrebat: oare cine e femeia aia care mă privește? Eram complet albă. Căruntă-căruntă. Toată. Pesemne că în ziua aia, când fiul meu a mers la supermarket, jumătate din cap mi-a devenit alb. A început vacarmul… M-am gândit că, în ziua aia,
l-am văzut pentru ultima oară. Îl sun și nu-mi răspunde. A lipist de acasă patru ore și jumătate. Aproape că mi-am ieșit din minți. Apoi el a venit cu cumpărăturile… Eu îl întreb: unde ai fost? De ce nu mi-ai răspuns la telefon? El îmi zice: cum puteam să-ți răspund, când zăceam sub gard, cu mâinile acoperindu-mi capul. Când toate astea au început, el s-a pitit într-un boschet, protejându-și capul cu mâinile.
Nu vă adăposteați în subsoluri?
Toate subsolurile din blocul nostru erau încuiate cu zece lacăte. Administratorul casei se temea că, dacă rușii ar arunca vreo bombă peste clădirea noastră, acestea ar ceda primele. Știa el ce știa… Pe scurt, erai mai în siguranță dacă nu te ascundeai în aceste subsoluri decât dacă te ascundeai. Toți coborau în adăposturile din casele vecine. Noi nu am fugit niciodată acolo. De ce? Stăm la etajul zece. Liftul nu funcționează. Intervalele dintre alarmele aeriene era de maximum șapte minute. Dar așa puteai să-ți ieși de minți. Vii acasă și imediat fugi de acasă. Sau ar fi trebuit să te muți cu totul în acele adăposturi și să-ți petreci acolo zilele și nopțile, fără să mai ieși nicăieri, sau să rămâi în propriul tău apartament. Să alergi zece etaje în jos și în sus… O nebunie. Unde mai pui că nu-ți poți lăsa câinii și pisicile. Eu nu puteam să le las singure. Nu mi-aș fi iertat niciodată asta. Dar să le car de fiecare dată cu noi era imposibil. Ireal. Trei câini mari și cinci pisici. Fizic nu era posibil. Noi nu am fugit nicăieri. Am fost toată vremea sus.
Ați dormit în hol? Ați fost instruiți cum să procedați în asemenea situații?
Am dormit pe podea. Am primit fel de fel de SMS-uri, deja nu mai țin minte de la cine. De la cine știe ce subdiviziuni ale statului. Operatorii mobili au elaborat un set de instrucțiuni și ni le-au trimis. Dar ce instrucțiuni te mai ajută în asemenea situații? Să stai departe de geamuri, să te culci pe podea, să nu ieși în niciun caz la fereastră. În primele zile am dormit în vestibul, la podea. Cu timpul, a devenit imposibil. Bombele lansate din avioane cădeau atât de aproape de casa noastră, încât noi înțelegeam că ne pândește o moarte și mai sinistră decât sub dărâmături. N-o să ne salveze nici faptul că dormim în antreu. Apoi am dormit în casa scării. Pe unde trece liftul. Acolo erau doar trei pereți.
Dar vecinii voștri?
Care vecini? Nu mai rămăsese nimeni. Toți fugiseră. Noi eram singuri la etajul zece.
Adică, ați mai rămas doar dumneavoastră și fiul?
Nu doar la etajul nostru eram singuri. Eram singuri pe toată scara. Mai erau locatari în doar patru locuințe din tot blocul. Din celelalte toți au fugit încă din prima zi de război… Dar unde să fug eu cu această grădină zoologică? Eu pe fiu îl goneam. Îi ziceam, valea, în Cehia, Polonia, nu contează unde, fugi, cât mai repede. Imediat. Dar el îmi spunea: fără tine nu voi pleca nicăieri. Tu înțelegi că eu nu-mi voi lăsa câinii și pisicile? Conțtiința nu-mi permite. Cum pot să-i abandonez? Asta nu-i despre mine. Eu nu pot face asta. Așa cum au făcut sute de oameni: își încuiau în locuințe câinii și pisicile și fugeau. Iar animalele mureau înăuntru de foame, sete și frică. Nu, i-am spus. Eu nu le voi abandona niciodată.
Și de ce am plecat noi atât de târziu? Abia în a unsprezecea zi a acestui iad. Fiindcă niciun șofer nu voia să ne ia cu atâtea animale. Dacă eram singuri, doar eu și fiul meu, am fi plecat fără probleme, cât ai pocni din degete, așa cum au dispărut și vecinii noștri. Asemenea unor potârnichi. Cât ai clipi din gene.
Evacuarea a început în a doua zi de război?
Nici vorbă de evacuare. Oamenii fugeau singuri. Evacuarea a început mai târziu. Dar noi n-am putut prinde acea evacuare masivă din cauza pisicilor și a câinilor mei. Ne luau doar dacă renunțam la ele, dar eu nici n-am vrut să aud de asta.
În Harkiv v-au mai rămas rude?
Mi-au murit toți. Cu mult înainte de război. Fiecare din altă cauză. Și am rămas doar eu și fiul meu, care e acum aici, cu mine. E singura mea rudă. Altele nu am…
Și totuși, cum ați luat hotărârea de a pleca?
Doar atunci când peste scara mea a căzut o bombă cu dispersie. Care, până a cădea peste noi, a ras patru etaje din prima scară a blocului nostru. Într-o secundă… piiiu… și nu mai erau. Peste alte două zile, a luat cu ea în pământ alte șase etaje din scara patru. Iar când s-a izbit și în scara noastră, a spulberat etajul tehnic, etajul 13, etajul 12, etajul 11 și s-a oprit în apartamentul de deasupra noastră. Noi stăteam culcați pe podea. Și când bomba aia s-a prăbușit peste scara noastră, într-o secundă… iată… nu e adevărat ce se spune… că în clipa morții ți-ai vedea toată viața în fața ochilor. Nici pomeneală… Eu am avut doar o secundă la dispoziție ca să-mi spun: gata, ăsta-i sfârșitul. Vă puteți oare imagina cât de asurzitoare a putut fi bubuitura aia?
Nu.
Nici măcar o secundă nu cred că am avut la dispoziție, mai degrabă doar o jumătate de secundă, ca să-mi spun: gata, asta a fost tot. M-am gândit că ăsta e sfârșitul. Asta e tot ce-ți poți spune în acele momente. Și când peste noi au început să cadă bucăți de tencuială, am înțeles că am dat de dracu’. Fum, praf, bucăți de tencuială cădeau fără oprire peste noi. Când mi-am ridicat capul, am văzut foarte clar cum se profila o fisură foarte mare pe placa de beton de deasupra noastră, unde se oprise bomba aia cu dispersie. Se oprise chiar deasupra capetelor noastre.
Gata-gata să explodeze iar? Mai exista încă acest pericol?
Habar n-am, dar cred că nu. Ea deja își făcuse treaba, dar nu până la capăt. Ceva n-a funcționat. Și atunci am înțeles cât de stupid e să mori sub dărâmături. E cea mai stupidă moarte. Pe atunci încă nimeni nu era scos de sub dărâmături, pentru că nici salvatori nu erau. Nu avea cine să te salveze, aceștia și-au făcut apariția un pic mai târziu. Dar în primele zile de război, pur și simplu, nu existau.
Când rușii au dat buzna în centrul orașului, o femeie mergea la farmacie. Fie că nu i-a văzut, fie că i-a ignorat, dar se îndrepta spre farmacie. Erau primele zile de război. Toți refuzau să creadă ochilor, urechilor, rațiunii că ceea ce văd și aud se întâmplă aievea. De aceea, și femeia aia mergea spre farmacie, refuzând să facă parte din coșmarul din jurul ei. Nivelul urii atinse un nivel maxim. Devenind mânie. O mânie față de ei înșiși. Noi suntem la noi acasă, de ce ar trebui să fugim de aici? Cu ce ocazie? Oamenii scuipau și mergeau mai departe, oriunde aveau nevoie. Iar acelei femei îi trebuiau niște medicamente și se ducea la farmacie. Și… Buf… Au tras în ea, sfârtecându-i picioarele în părți diametral opuse. Lăsând-o fără picioare.
Rețeaua Telegram funcționa. În ea stăteam non-stop. Mai ales noi, cei care locuiam în cartierele de la marginea orașului, cum e și Saltovka de Nord a mea, nu puteam să ne părăsim locuințele din cauza salvelor de tun, exploziilor de bombe și împușcăturilor permanente. În centrul orașului, oamenii încă mai puteau merge la farmacii. Dar noi nu ne puteam scoate nasul din casă. Și iată că deschid eu într-o zi Telegramul și văd o știre despre femeia asta. Văd corpul ei dezmembrat de o rachetă. Sfâșiat ca de câini. Aruncat în toate părțile. Și o groapă uriașă. O groapă pe fundul căreia zac rămășițele unei rachete și femeia aia ruptă în bucăți.
Pe atunci încă nu se formaseră echipe de salvatori. Și dacă placa aia de beton de deasupra noastră ar fi crăpat, pe noi nimeni nu ne-ar fi găsit niciodată. Niciodată. Nimeni. Am fi putrezit acolo. Sub dărâmături. Și când s-a întâmplat asta, mi-am zis: gata, nu-mi mai pasă ce va fi cu locuința mea, scuip eu pe toate, dar trebuie să mă salvez pe mine, să-l salvez pe fiul meu, să-mi salvez câinii și pisicile. Atunci mi s-a de- clanșat instinctul de conservare. Cel mai adevărat și mai pur instinct de conservare.
Dar fiul dumneavoastră nu v-a îndemnat să plecați mai devreme?
Nu. El nu mi-a propus nimic. Doar eu îi ziceam: du-te, ia-ți pașaportul și pleacă mai repede la gară, trage aer adânc în piept și du-te la gara de sud, de unde se îndreaptă unul după altul trenuri spre Polonia, Germania, Ucraina de Vest – Lviv, Jitomir. El îmi răspunde: eu fără tine nu am să plec nicăieri. Ni-că-ieri. Tu rămâi, rămân și eu.
(Continuarea interviului, în numărul următor)
