Așa ne-am smuls noi cu tot cu rădăcini
(Continuare din numărul precedent)
Ala Koroleva: „Au golit toate depozitele de cereale din Herson, tot grâul nostru l-au încărcat și l-au dus. Râuri de camioane pline cu grâu se scurgeau din oraș. Au dat foc miriștii. Ardeau câmpurile. Și fermierii nu-și mai puteau însămânța ogoarele”
Dumneavoastră ați interacționat cu reprezentanții forțelor de ocupație sau ai puterii?
Nu. Nouă ne-a mers, dar nu și vecinilor noștri, care au avut de furcă cu ei. Pe noi ne-a păzit Dumnezeu și nu ne-am ciocnit cu ei nicăieri. Când ieșeam în oraș cu mașina, să zicem, la magazin, mergeam doar pe acele străduțe și ulicioare, unde nu existau puncte de control. Tot pe ele reveneam.
Treptat, au împânzit tot orașul. Se plimbau noaptea pe străzi cu blindate, pe care erau montate niște proiectoare uriașe și mitraliere cu țevile îndreptate acolo unde cădeau jeturile de lumină.
Ne camuflam stând pe întuneric. Țineam mereu lumina stinsă și obloanele trase. Câinele nostru era micuț. Împlinise patru luni când a izbucnit războiul. Eram îngrijorată să nu stea prea mult la toaletă. Îi auzeam, deja ieșiseră pe străzi. Veneau, veneau. Și eu repede, repede, repede fugeam după câine… Pentru că ei erau cu ochii pe toți. Fiecare umbră, oricât de mică, devenea o țintă pentru ei, în care trăgeau fără niciun fel de scrupule.
Cartierul nostru e de case și de vile, dar ei patrulau și printre clădirile cu nouă etaje. Luminând fiecare casă. Bătând cu proiectoarele lor în fiecare geam. La orice oră de noapte. Ce coșmar, Doamne, ce coșmar!…
Adică, în tot răstimpul ăsta ați trăit într-o stare…
De frică.
Și când v-au eliberat?
Pe 11 noiembrie.
Dar Hersonul n-a fost bombardat din aer?
Ocupanții au supus Nikolaevul unui tir continuu și sufocant de artilerie și de rachete. Orașul se afla într-o situație paradoxală. Parcă era liber, nu era ocupat, dar oamenii se culcau și adormeau fără să știe când va cădea racheta peste casa lor: acum sau peste o oră. Sub tensiunea asta trăiește acum toată Ucraina. Dar eu cred – cred sincer – că e mai bine așa decât să trăiești sub ocupație. Parcă ai fi permanent strivit.
Eu am o mare repulsie față de nedreptate. Nici nu vă puteți închipui cât de josnic s-au comportat ei cu oamenii din orașul meu, cu natura. La Cernobaev se afla o mare crescătorie de păsări. Două milioane de găini. Era cea mai mare fermă de păsări din Europa. Au aruncat în aer stația electrică și ferma a rămas fără lumină. Și toate sărmanele orătănii au pierit. Toate. Nu le-au permis autorităților locale să trimită oameni ca să repare stația. E un act inimaginabil de cruzime. Apoi, angajații fermei au îngropat toate găinile moarte. De ce le-au ucis? Cu ce le încurcau? Pur și simplu, nu-mi pot explica asemenea acțiuni.
O altă tragedie… Au golit toate depozitele de cereale din Herson, tot grâul nostru l-au încărcat și l-au dus. Râuri de camioane pline cu grâu se scurgeau din oraș. Unul după altul, unul după altul, unul după altul. Au dat foc miriștii. Ardeau câmpurile. Și fermierii nu-și mai puteau însămânța ogoarele. Au izbucnit și câteva incendii în pădurile din jur, și ei nu le-au stins, lăsând să ardă până la ultimul copac. Acum noi trăim o adevărată apocalipsă ecologică. Din cauza câmpurilor pârjolite de pe malul stâng al Niprului. Acolo creștea o pădure de pini sădiți în anii 50 ai secolului trecut. Au ars până la rădăcini și nu au intervenit. Ne-au lăsat fără păduri. Trăim o adevărată catastrofă ecologică.
M-am întors recent din Herson, unde am fost să-mi vând casa. Am vândut-o, pentru că nimic bun nu ne așteaptă. Ne-au spus militarii din zonă: „Chiar și dacă războiul va fi oprit, în cel mai bun caz, va fi o zonă gri. La fel ca în Donbass. Unde se împușcă necontenit. Asta ne așteaptă și pe noi.
Barajul de la Kohovka era un uriaș rezervor de apă. Foarte multă apă… Apă cât cuprinzi cu ochii. Se formase și o microclimă specifică. De care profitam cu toții când mercurul urca nebunește în termometre, așa cum se întâmplă de regulă în sudul Ucrainei. La noi era bine. Cald, dar umed. Și ei l-au aruncat în aer.
Iar acum, când ne-am întors, după o absență de doi ani și jumătate – doi ani și jumătate noi am stat doar în Moldova –, când am revenit să ne vindem casa, vecina ne-a spus: „S-a schimbat tot, absolut tot. Vara avem și 50 de grade, aerul e fierbinte, irespirabil”. Copacii care au mai rămas prin oraș mor. Din lipsă de umezeală.
Au secat râurile, noi am rămas fără apă și nimeni nu-i poate pedepsi pentru răul uriaș pe care l-au făcut regiunii noastre. Mă doare sufletul. Și-au bătut joc nu numai de oameni, dar și de natură.
Când ați plecat și ce v-a făcut să luați această decizie?
Când rușii au năvălit în sudul Ucrainei, ei au pătruns prin regiunea Herson și s-au oprit lângă Nikolaev. Ne-au luat mai întâi Crimeea, apoi au ocupat Hersonul, pe urmă au preluat controlul asupra râului Nipru, iar după aia voiau să ocupe Nikolaevul și Odessa. Au capturat podul de pe Nipru și au pătruns în oraș. Îl controlează și acum. Cu toate că e nepracticabil, după ce ai noștri l-au găurit în mai multe locuri. Totuși, eu nu înțeleg de ce conducerea noastră a permis să ocupe podul, doar pe partea dreaptă se aflau foarte mulți soldați de-ai noștri. De ce le-au dat voie să pună mâna pe pod? Armatei ruse. Ocupanților. Dacă a și existat vreo strategie la mijloc, e una fără sens. Iar când au părăsit Hersonul, au bombardat și ei podul. Și el, pur și simplu, s-a prăbușit.
Rușii au fost alungați din Herson, nu l-au părăsit de bunăvoie. Ai noștri din Nikolaev i-au cam înghesuit. Iar când frontul s-a apropiat foarte mult de Herson, prietenii noștri ne-au spus: „Vă putem găzdui în Germania și vă putem ajuta să vă găsiți ceva de lucru”. Și noi am hotărât: fie ce-o fi, mergem în Germania.
Și am evadat din oraș pe 6 noiembrie, iar pe 11 noiembrie ai noștri au eliberat Hersonul. Dacă am fi știut, am fi rămas și nu am fi plecat nicăieri. Am avut un drum foarte greu și foarte întortocheat.
Ați vrut să plecați în Germania prin Moldova?
Nu, dar așa au fost circumstanțele. Ne cumpărasem bilete pentru autocar. Erau două rute: prin Crimeea și prin regiunea Zaporojie, dar acolo se întâmplau lucruri îngrozitoare.
Noi am luat-o prin Vasilievka. A fost un drum chinuitor. Oamenii se aflau în drum deja de zece zile. Toată șoseaua aia era plină de mașini. Bară la bară, mașină lângă mașină. Iar în jur totul era minat și nu puteai să ieși de pe traseu. Un șir de mașini se întindea până la orizont. Nu puteai să ieși din mașină, să cauți o gură de apă, nu puteai face nimic. Verificau toate mașinile la sânge și nu pe toți îi lăsau să plece. Te dădeau jos din mașină și te arestau dacă nu le plăcea mutra ta. Sau dacă nu le plăteai cât trebuie. Și nu luau puțin ca să te lase să pleci.
Dar bietele animale… Sunt fără apărare. Ieșeau să-și facă nevoile. Alergau după gardul de sârmă ghimpată, dar zona era minată și unele mureau acolo… Sau erau rănite, iar stăpânii nu-i puteau scoate din zona minată. Trăgeau și în mașini. Au slobozit rafale de automate și în mașinile în care erau copii. Își băteau joc cum voiau.
Drumul ăsta te scotea în Crimeea. Și noi am mers în Crimeea, iar de acolo am mai făcut cinci zile și cinci nopți cu autocarul până am ieșit din Bielarus și am ajuns la graniță cu Lituania. Ne-am chinuit îngrozitor. Nu mai știam cum să ne calmăm câinele. Stăteam pe ultimele locuri din spatele autocarului și el se învârtea de pe o parte pe alta și nu-și putea găsi o poziție confortabilă. Și mai era și foarte cald. Toată căldura venea la noi, pe când oamenii din față înghețau. Câinii fugeau pe culoar sau se ghemuiau pe sub scaune. Mai erau și pisici. Un autobuz plin de pisici și de câini, toți foarte obosiți. Era ceva greu de suportat. Și mai greu de povestit.
Câine-câinește, am ajuns la graniță, dar grănicerii m-au dat jos din autocar.
De ce?
Din cauza actelor. Mi-au spus: „Coborâți din autocar”. Apoi am așteptat alt autocar și am făcut cale întoarsă. Trei zile și trei nopți am mers până la Simferopol.
Adică, înapoi?
Înapoi. O prietenă ne-a găsit o locuință în Alușat și o vreme am locuit acolo. Cam vreo două săptămâni. În timpul ăsta, căutam soluții să venim în Moldova, nu în Georgia, dar în Moldova, pentru că Georgia e o țară foarte scumpă. Prima opțiune pe care am găsit-o era să mergem la Istanbul, prin Georgia, cu un autocar. Iar din Istanbul să luăm avionul spre Chișinău. În ajun, mi-a telefonat dispecerul de la o firmă de transport și mi-a spus: „Autobuzul vostru s-a blocat într-o trecătoare în munți. Și nu va veni”. Slavă lui Dumnezeu că am făcut doar rezervare și nu am cumpărat bilete. Ce să facem? Ce să facem?
Alături de noi se afla o agenție turistică și eu mi-am zis: ce-ar fi să intru la ei. M-am apropiat de un ghișeu: „Fetelor, ajutațimă. Cum am putea să ajungem în Moldova?” Și ele au căutat, au căutat și mi-au propus o opțiune: din Alușta să plecăm în Simferopol și de acolo în Adler, iar din Adler să zburăm în Chișinău via Erevan. Dar pentru asta trebuia să-i facem pașaport câinelui. Ca să-l putem lua cu noi în avion. I-am făcut pașaport și am cumpărat bilete la Chișinău.
Și cât timp v-a trebuit ca să ajungeți la Chișinău?
O lună, din clipa când am ieșit din casă.
