Întâlnirea mea cu Cartea a fost una mijlocită de destin

Mihai Cimpoi: „Limba română este un dat destinal prin care ne-am afirmat ca un popor cu conştiinţa de sine, ca un popor făuritor de istorie”

Domnule academician, sunteţi în ajunul unui frumos jubileu, pentru care aţi cules roade timp de opt decenii, începând cu realizările din şcoală. Primul strigăt la naştere a fost unul de mare bucurie fiindcă v-aţi născut în România Mare…

Sentimentul cel mai înălţător şi formator de individualitatea, asigurator de certitudine că faci parte dintr-o comunitate, dintr-un neam, dintr-o istorie, dintr-o limbă ce-ţi rosteşte fiinţa (esenţial în sensul lui Heidegger) este sentimentul Patriei. Pe celălalt palier, sentimentul cel mai negativist, cel mai neantizator este cel al pierderii Patriei, fapt care m-a determinat să aleg ca motto pentru Istoria deschisă a literaturii române din Basarabia, tulburătoarele versuri ale lui Ovidiu – exilatul pe meleagurile noastre scitice: „Când mi-am pierdut eu ţara, atunci mi-a fost pieirea,/Atunci mi-a fost şi moartea dintâi şi cea mai grea”…

Atunci strigătul de bucurie a fost din partea tatălui Ilie şi al mamei Ana că li s-a născut un moştenitor care, cu regret, n-a moştenit România Mare decât pe foarte scurt timp…

despre care am aflat mult mai târziu, tot aşteptând de aproape opt decenii să se repete istoria în acest sens.

Un strigăt conştient şi adevărat de bucurie a fost însă când aţi descoperit Cartea...

Întâlnirea mea cu Cartea a fost una mijlocită de destin, profund existenţială. În intimitate cu ea, în timp de noapte, căci fiu de ţărani fiind ziua eram pus la muncile casei şi ale câmpului, trebuia să citesc la lumina aproape oarbă a lămpii de gaz, după război gazul fiind şi foarte scump, fapt care stârnea o notă de supărare mamei, nu şi lui tata, care avea o convingere fermă că-mi este hărăzit să fiu un „veşnic student”. Am fost mereu provocat să definesc ce este Cartea, dar nu am putut răspunde decât în mod banal că este un prieten (cel mai fidel, bineînţeles). Din definiţia pe care o dădea freneticul Hugo: „Les livres sont des amis froids et sues”, în traducere ar fi aşa: „cărţile sunt prieteni reci şi siguri”; mi-aş permite să scot „rece” şi să-l înlocuiesc cu „cald”. Nu-mi contabilizez cartea, vorba lui Andrei Strâmbeanu, care mi-a făcut un portret scriitoricesc original, spunând că ele (cărţile) cad ca nucile din pom…

când se „coc” bine…

Cred însă că numărul lor se apropie de o sută…

Cum s-a numit prima carte pe care aţi ţinut-o în mână?

Biblia – Cartea Cărţilor, pe care tatăl meu o citea duminicile. Era un exemplar misterios, cu obişnuita hârtie velin,ă cu marginile foilor spoite, cu vopsea roşie şi cu caractere latine, pe atunci tabuizate.

Vorbiţi-ne despre părinţii care v-au dat viaţă şi cei şapte ani de acasă”. Mama dumneavoastră şi-a lăsat amprenta asupra personalităţii în crearea covoarelor, dumneavoastră aţi dat libertate gândurilor întru fiinţarea operelor inedite, unicat… De la tatăl Ilie Românul aţi preluat harul povestitului, disciplina, bunătatea, hărnicia, iar de la mama – firea creativă și artistică. Familia dumneavoastră a avut un mare noroc că n-a fost deportată în noaptea cu bocete din 5 spre 6 iulie 1949; o rudă, copiind listele, a scos numele Cimpoi din acestea…

Părinţii mei erau oameni cu căpătâi, vechi răzeși şi „gospodari unul ca unul”, fiindcă şi humuleştenii lui Ion Creangă (şi mă bucură că Eugen Simion cu puterea lui disociativă excepţională a intuit în firea mea viţă răzăşească) erau înzestraţi, ca şi Ilie Moromete al lui Preda, cu un neconcesiv spirit independent, mama neadmiţând ca cineva să intervină în alegerea motivelor la covoare, iar tatăl meu neadmiţând ca cineva să intervină în modul lui de a gospodări. Spuneam şi altădată că purta un buzunar de ţinte şi un ciocan, reparând din mers unde ceva era stricat, săvârşind parcă acea reparaţie eternă a zidului, de care vorbea parabolic Carl Sandburg. Ceea ce observ acum de la distanţă este faptul că întotdeauna căutau să vorbească frumos, să pună oarecare culoare în vorbire şi să o presoare cu childuri (precum proceda şi bunica mea Eugenia, care trecea drept „înţeleapta satului”). Tatăl meu, care avea 2,5 hectare (în timp ce alţii aveau câte patru, obţinute la împroprietărirea din 1922) într-adevăr a figurat în lista celor care urmau să fie deportaţi, dar cumnatul meu, ce a transcris lista NKVD-ului, l-a omis şi, astfel, ne-a schimbat destinul. Lumea arhetipală a satului e axată pe un simţ înnăscut al ordinii şi măsurii, ce se ascunde în însăşi orânduiala lumii şi a lucrurilor, răspunzând parcă adagiului antic horaţian – Est modus in rebus. Acest respect al ordinii, de esenţă providenţială, tatăl meu îl dovedea prin însuşi felul de a-şi aranja uneltele de lucru, într-un fel ştiut numai de el, iar mama prin stricta urmare a calendarului sărbătorilor.    

E potrivit în acest context să vă amintiţi şi de profesorii din şcoală care v-au marcat destinul…

Doi profesori de română, Parfenie Guţu, român de prin nordul Bucovinei şi Tatiana Calalb (Ciornâi) mi-au cultivat pasiunea pentru literatura română, îndemnându-mă să recit Luceafărul la olimpiada raională din Lipcani, fapt care a adus şcolii din Larga locul I (ca să vedeţi, chiar în acele condiţii de înstrăinare de valorile noastre un elev care a recitat integral poemul-coronar al lui Eminescu a câştigat aprecierea cea mai înaltă a juriului.) Unul dintre profesori mi-a fost istoricul Vasile Gajos, care la lecţiile sale ne povestea despre Mizerabilii lui Hugo şi care scria şi versuri.

La Universitate, recunoştinţa mă gândesc că se îndreaptă către Nicolae Corlăteanu, care poate e primul pe lista formatorilor…

Am admirat erudiţia lui Nicolae Corlăteanu, dar nu am lipsit de la nicio prelegere a lui Anatol Ciobanu, care vorbea despre clasicii noştri, deşi era lingvist stricto sensu şi de la Cursul Special „Eminescu” al lui Ion Osadcenco, bine pregătit în materie, excelent recitator şi deosebit de spiritual în relatarea întâmplărilor anecdotice „de ale decanatului”. Deşi fusese înlăturat de la Universitate, Vasile Coroban mi-a fost un adevărat părinte spiritual în ale criticii, citindu-mi cu creionul toate manuscrisele, încurajându-mă şi apreciindu-mă.

Îndemnul de a face critică literară vine de la Grigore Vieru, după ce v-a criticat puţin în revista „Nistru” . Prima carte, pe care aţi editat-o ,,botezul literar al dumneavoastră, este dedicată scriiturii vierene, intitulată ,,Grigore Vieru, poetul arhetipurilor”, apărută în 1968, dar care a cunoscut mai multe ediţii, fiind revăzută şi completată. De altfel, cea mai generoasă, sugestivă şi complexă referinţă este cea a lui Grigore Vieru, care a spus: „…de la B.P. Haşdeu încoace n-am mai avut asemenea personalități ca Mihai Cimpoi”.

De la acest fapt anecdotic trebuie să mergem la acea intimitate în relaţia cu Cartea, care este un prilej de desfătare estetică, derivând din afirmaţia cronicarului Miron Costin: „că nu ieste alta şi mai frumoasă, şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă, decât cetitul cărţilor.” Să admitem acest fapt ca semnificaţie deosebită prin reacţia deosebită a lui Grigore Vieru la versurile mele (de altfel am scris versuri tot timpul, având acest hobby, mai ales epigrame, fiind inclus chiar în reputate volume antologice. Îndemnul, absolut inexplicabil, vine de la o încercare de a scrie recenzii la cărţi, precum vedeam că apar în periodice. Prima mea recenzie, total negativă, am scris-o la volumul de poezii Balada nucului de Petre Darienco, trimiţând-o la Moldova socialistă, unde nici nu bănuiam că la acea oră poetul era redactor-şef. Nu s-a supărat. L-a trimis mai târziu pe Ion Bolduma, care colabora la ziar, să se clarifice ce e cu învăţătorul ăsta bătrân, care scrie într-o limbă românească de salon (aşa eram taxat în redacţie) şi mi-a şi publicat o recenzie la o carte cu Valentin Roşca. Orice debut, cred, este o biografemă importantă în cazul celui care se consacră scrisului şi culturii.

Sunt mai multe motivaţii pentru a realiza această convorbire de suflet. Unicatele  sunt mândria dumneavoastră îndreptăţită, însemne de pe un imaginar blazon Mihai Cimpoi. Unul dintre cele mai importante este Centrul Academic Internațional „Mihai Eminescu” din Chișinău, președinte fondator al căruia sunteţi din 2000 şi căruia i-aţi dăruit întreaga colecţie de carte Eminescu, cu peste 1000 de volume şi alte materiale de inventar. Ce ne puteţi spune despre CAIE în anul jubiliar?

Centrul Academic Internaţional „Mihai Eminescu”, fondat în anul 2000, cu ocazia celei de-a 150-a aniversări de la naşterea marelui poet, cu sprijinul lui Serafim Urecheanu, primarul de atunci, fiind absolut binefăcător, corespunde întru totul statutului şi denumirii. Este un aeopag al eminescologilor din întreaga lume, prilej de a afla ce se face întru mai buna şi dreapta cinstire a celui care ne reprezintă temeinic în dialogul valoric cu Europa şi Lumea.

Cu titlul de unicat este şi „Congresul Mondial al Eminescologilor”, autorul și realizatorul căruia sunteţi din 2012, prilej de aniversare a unui deceniu (chiar şi în timpul pandemiei a avut loc CME, on-line. Cum se va desfăşura ediţia curentă, ce oaspeţi deosebiţi vor participa?

Genericul ediţiei din anul acesta este „Eminescu şi provocările timpului nostru”. Vom discuta despre război şi „eterna pace” kantiană (aşa cum le înţelegea autorul lui Memento mori şi ziaristul de la Timpul), despre ideea europeană, destinul valorilor, despre Eminescu şi exilul românesc (în demersul unor antologii, precum studiile Mihaelei Albu şi Adrian Dinu Rachieru, despre noile ediţii eminesciene. Congresul îl va deschide Theodor Codreanu, devenit recent membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei cu o incitantă comunicare ,,Eminescu şi schimbările de paradigme ontologice şi estetice” şi cu lansarea cărţii profesorului Adrian Dinu Rachieru, Politică şi canon literar. Avem în program comunicări despre receptarea lui Eminescu în alte arealuri culturale, ţinute de Serghei Lucikanin (Ucraina), Gisele Vanhese (Italia), Michele Matusch (Germania), Estelle Varlet (Franţa), Mario Castro Navarette (Chile), Adrian Sahlean şi H. Damian (SUA). Se va vernisa şi o originală panoramă filatelică a lui Constantin Ciobanu, la care vor fi prezenţi şi cunoscuţi filatelişti din România. În felul acesta, se adevereşte spusa autoreferenţială din Scrisoarea I: „În mine bate inima lumii”. O lume, agitată, bântuită de crize şi războaie, care a inversat scara valorilor, amestecându-le, aşa cum avertiza poetul în publicistica sa pe cale autentică, absolută, departe de cea neautentică, relativă. Max Scholar recunoaşte că scara valorilor s-a întors cu susul în jos, în timpurile noastre.

Tot anul acesta se împlinesc trei decenii de când sunteţi membru titular al AŞM, un nou prilej de sărbătoare, dar şi, spuneam mai sus, şi opt decenii de viaţă şi activitate

Sinusoida relaţiilor mele cu Academia a fost capricioasă, înregistrând totală neacceptare (în ciuda stăruinţelor depuse pe vremuri de Andrei Lupan şi Ion Druţă, o acceptare forţată, să-i zic aşa), după ce am fost ales, în 1991, mai întâi ca membru de onoare al Academiei Române, apoi a alegerii mele în fruntea Institutului de Limbă şi Literatură (fapt nerecunoscut de autorităţi). Acum momentul sărbătoresc e umbrit de neinspirata reformă a comasării universităţilor şi lichidarea (prin absorbţie) a institutelor de cercetare, care au aparţinut Academiei. Institutul de Filologie Română „B.P. Haşdeu”, prin hotărâre precipitată şi nechibzuită, urmează să fie trecut la Universitatea de Stat din Moldova, care nu are la ora aceasta o facultate de filologie română. Este, după părerea mea, primul pas greşit în această direcţie. „Nu are, însă, nicio şansă, spunea Eminescu, reforma făcută dinafară”.

Ce ne mai puteţi spune la capitolul Aniversări şi unicate… ” ?

Aniversăm, iarăşi sub o aură de tristeţe existenţială, împlinirea a 74 de ani de la naşterea Poetului şi Omului Cetăţii Nicolae Dabija printr-un duplex cu Iaşiul (Primăria şi Editura „Princeps Multimedia” a soţilor Daniel şi Filomena Corbu) şi împlinirea a 65 de ani de la înfiinţarea Institutului de Filologie Română „B.P. Haşdeu” cu un simpozion internaţional. Pentru a doua oară, la Costeşti, la ediţia a XI-a a Congresului Mondial al Eminescologilor, se va asocia Festivalul Naţional al Epigramei şi Fabulei „Donici, cuib de-nţelepciune”, cu genericul „Eterna pace”.

Câte cărţi noi vor completa colecţia Mihai Cimpoi în toamna aceasta? Sper că veţi avea nu o singură surpriză…

Sunt în curs de pregătire, dublate şi de o ediţie italiană, studiile mele Dante şi sinea culturii româneşti, în care demonstrez că Dante a adus la noi spiritul modernităţii şi conceptul de om interior (omologat cu Homo Poeticus, Homo Naturalis, Homo Sapiens şi „Leopardi: drum neted şi drum labirintic”, în care propun o nouă perspectivă estetică asupra autorului Ginestrei şi Cânturilor (ca poet de natură existenţială, care întinde un arc voltaic de la „omul interior” al lui Dante la cercetarea „propriei inimi”, de care vorbea în cazul romanticului de la Recanati, ilustrul critic Francesco de Sanctus). Aştept şi noua ediţie a volumului Grigore Vieru, poetul arhetipurilor şi a studiului, adus la zi Creangă, mântuirea prin râs (în care prezint un altfel de Creangă tragic). Astfel îmi reconfirm, cred, încercarea (în franceză „essai” înseamnă „încercare”) de a axa fiecare carte pe un mod de abordare nou, ca un declic hermeneutic surprinzător, dictat de noile imperative exegetice.

În critica literară nu aţi deviat de la linia maioresciană şi călinesciană, aprofundând şi completând acest tezaur de aur. Spuneaţi o dată că ştiţi pe dinafară întreg capitolul despre Mihai Eminescu din Istoria literaturii de la origini până în prezent de George Călinescu, l-aţi putea restabili în caz de nevoie, sută la sută… Acum, sunteţi sigur că memoria nu v-ar trăda în acest sens?

Chiar dacă nu aş putea reproduce punctual întregul text, cred că mi-ar reuşi rezumarea liniamentelor esenţiale ale demonstraţiei „divinului critic”. Repet: sunt critici, sunt critici eminenţi, cum este Călinescu. Critica este – zicem azi – metaliteratură, confirmându-i dublul statut de ştiinţă şi artă beletristică, iar criticului literar calitatea de artist al cuvântului şi pe care Roland Barthes îl denumea cu un pic de rezervă „umilul servitor” în raport cu „superbul creator”. 

Un creator chiar şi la o sută de ani are proiecte pentru viitorul apropiat, chiar şi de perspectivă. Ce îşi doreşte acad. Mihai Cimpoi să mai realizeze încurând şi mai apoi?

Aluzia e transparentă…

Da, vă doresc să ajungeţi şi la peste o sută de ani, cu aceeași poftă de cercetare şi de scriere, cu acelaşi spirit optimist, cu nesecatul izvor de umor în diverse situaţii Anticipez şi vă spun de pe acumLa mulţi şi rodnici ani, cu sănătate şi speranţă!”.

Stă acum pe masa mea un manuscris despre Nietzsche şi un jurnal de carantină, intitulat A la Camus (şi cu Camus), singurătatea furată, în care am căutat să înving frica, singurătatea metafizică şi cea reală, jurnalieră.

Aş vrea să vă întreb dacă aţi apucat să prindeţi cu ochii Abecedarul, primul în limba noastră cea română, alcătuit de mitropolitul Gurie Grosu? Poate tatăl dumneavoastră, cel din Botoşani, a învăţat din acel prim manual? Poate chiar dumneavoastră aţi gânguritprimele litere şi silabe în grafie latină din acel Abecedar, poate de aici a pornit neţărmuita dumneavoastră dragoste faţă de limba mamei şi a tatei, care română a fost şi va fi…

Cunosc opera lui Gurie Grosu, nu sunt sigur că tatăl meu a învăţat după Abecedarul său, dar ţinea minte absolut toate textele din manualele din şcoala primară, singura pe care a făcut-o, şi cele mai reprezentative piese din Teatrul Popular. Abecedarul este, esenţialmente, o enciclopedie în miniatură pe înţelesul celui mic (ad usum delphini), o primă carte de învăţătură, o garanţie adaptată la primul efort de cunoaştere a omului, simbolizat prin litere şi cifre. Grigore Vieru a demonstrat cu talent şi cu sufletul candid de copil cu care a fost înzestrat că un Abecedar nu trebuie conceput ca un manual didactic de rutină, că trebuie să fie o operă literară sui generis.

Pe lângă alte preocupări ale dumneavoastră, în paralel, a fost şi cea de protector al limbii române, poate de aceea mi-am amintit acum de o amplă recenzie a lui Mihai Neagu Basarab la cartea lui Ioan-Aurel Pop, Veghea asupra limbii române, de care am rămas impresionată. Voi încerca să caut în librării sau la biblioteci această carte pentru a o citi integral, vreau însă aici şi acum să prezint un succint citat din primul capitol al cărţii amintite, intitulat Elogiul limbii române, în care preşedintele Academiei Române menţionează următoarele: Limba română este efigia cea mai pregnantă a românilor. Limba este ca un organism viu, care se naşte, creşte, se dezvoltă, îmbătrâneşte şi moare odată cu poporul care a creat-o şi căruia i-a servit ca mijloc de comunicare. Nu poţi fi român, dacă nu vorbeşti româneşte.” În continuare întrebarea ultimă: Ce putem face ca o parte rătăcită dintre moldovenii noştri care afirmă că vorbesc limba moldovenească, limbă care în realitate nu există, să recunoască, să îndrăgească şi să vorbească cu mândrie limba română? Pentru că Limba noastră-i limbă sfântă”, a afirmat poetul martir, preotul Alexe Mateevici, vers cu care începe capitolul Apărarea limbii române a cărţii lui Ioan-Aurel Pop, Veghea asupra limbii române

Repet ceea ce am afirmat – polemic, în texte programatice, interviuri: „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră” (afirmaţie eminesciană), „limba este casa fiinţei noastre” (afirmaţie heideggeriană. Eminescu zice şi mai inspirat: sanctuar).

Şi mai aproape de noi, Nichita Stănescu, inspirat şi el, a spus: limba română este Patria mea”…

Limba română este un dat dinainte, sortit, prin care ne-am afirmat – hegelian – ca un popor cu conştiinţă de sine, ca un popor făuritor de istorie. Duşmanii, cotropitorii care ne-au „mancurtizat”, ne-au îndepărtat de matricea stilistică ce ne este specifică şi ne-au interzis folosirea ei până şi în biserică, au ştiut că ea înfăţişează în chip de veşmânt sonor limba noastră românească.

Calde şi nepreţuite felicitări cu ocazia principalului jubileu, dar şi a celorlalte aniversări, sănătate, prosperitate, inspiraţie. Vă mulțumesc mult pentru acest amplu dialog pe care mi l-aţi acordat cu multă amabilitate!

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Viorel Postolachi

Maxima lunii octombrie

Îmbătrânind, îmi dau seama că de școală au nevoie nu copiii, ci părinții. Viorel Postolachi

Noutăți
Filip Klega

Kaufland în București

Kaufland din Bucuresti de lângă gara Basarab este proiectat în mod absolut identic cu magazinul similar din Praga de la capătul tramvaiului 9 Sortimentul este

Noutăți
Victor Dumbrăveanu

Lumina de la capătul tunelului

(roman inedit, trimis de fiica autorului, partea a doua) Am lăsat amintirile pentru o altă ocazie şi m-am grăbit să fiu drăguț cu doamnele. Am

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *