Nu există destule chipuri. Prins de
altcineva, al tău te privește
cu gura căscată, dar mult mai palid, iar
apoi vine momentul când vezi pe altcineva
și uiți de tine.
Trebuie să existe visuri care ne fac diferiți,
trebuie să existe
celule private în interiorul unui craniu
comun. Una
cu aspectul celeilalte
și cu altă amintire.
De la metrou, disperarea se holbează la ea
însăși, aleargă
după ușile care se‑nchid. Toți cei pe care îi
întâlnești
spun adevăruri
fără cuvinte.
Uneori, mulțimea îți înapoiază pe cineva
căruia i‑ai pus
un nume,
transformă ficțiunea în realitate. Cel mai
adesea,
cel pe care îl iubești trece prin ploaie,
pe lângă tine, dar nu te recunoaște atunci
când îi vorbești.
Spunând ceva
Lucrurile îți iau forma: hainele aruncate,
giulgiul umed din baie,
mâinile libere. Asta nu e ficțiune. E
materialul simplu și cald
al iubirii. Inima mea își asumă asta.
Ne trezim. Limba noastră personală își
începe ziua. Facem
mișcări familiare prin casă. Vise pentru care
nu avem expresii, pentru care
degetele ni se strecoară prin fum.
Am visat că nu sunt cu tine. Rătăcind
printr‑un oraș
în care nu locuiești, m‑am uitat la străini,
căutând un cuvânt care
să‑i facă tu. M‑am trezit lângă tine.
Dragul meu, zic eu. Limbajul simplu și
concis zgârie suprafețele
întunecate. Absența ta mă lasă cu fantoma
a ceea ce iubesc;
cești de cafea sau cearșafuri pe jumătate
încălzite, cel mai blând sărut.
Mergând spre casă, te văd aprinzând
luminile. Am venit
de‑afară strigându‑ți numele, spunând
ceva.
(Traducere din engleză de Sorina Rîndașu)
