Secvențe de altădată, în poezia lui Cătălin‑Mihai Ștefan, din Arborele de oraș (Casa de Pariuri Literare, București, 2021), reintră într‑o actualitate luminescentă, încărcată de candoare sau de pitoresc biografic. Străbătute de tușele melancolice, unele fapte au devenit combustia unei biografii pline de inefabil, de serenitate evocativ‑jovială și de forța narativ‑confesivă a unui epos familial, destul de viu, de actual. Acesta, întocmai ca un război de țesut, îmbină firele unui tablou, de‑a dreptul votiv, al comuniunii dintre semeni.
Nimic epatant sau strident în aceste cadre poematice, foarte percutante, care surprind, cu o acuratețe picturală, esența poveștii redate, izul jovial sau grav al secvenței surprinse, suflul dinamic și revigorant al relatării, uneori miniaturale, a evenimențialului. Scopul acestor prozopoeme este acela al reprezentării și al evocării unui trecut lipsit de frontiere senzoriale, impregnat de viul exprimării și al trăirii, de chipul candorii și al tristeții.
Fiecare portret sau întâmplare evocată reprezintă o sursă sau o resursă de uimire și de explorare a unor etape din biografia poetului care își devoalează arhitectura inefabilă. Asistăm la avatarurile evocative ale unei sensibilități extrem de versatile și de atente la detaliul afectiv, fie al actualității, fie al amintirii. Înainte de toate, actul mnemonic este resimțit intens, fapt care implică atât concretul, cât și imaginativul senzorial, ambele aflate într‑o simbioză armonioasă a unui act de uimire și de bucurie plenară: „Clipesc atât cât să nu pierd firicelele de aur purtate de vânt, trupușoare vii de lumină să rămână topite sub pleoape. Îmi golesc pieptul de aer până‑l aduc la putințe mai mici. Sternul meu lucește lustruit de un timp îngăduitor, ospitalier, cu tresăriri și străluminări”.
Detaliul afectiv primează în acest periplu biografic, decelat în secvențe ale apropierii de celălalt sau ale maturității. Evenimentele evocate, încărcate de‑o prospețime aparte, se află la granița dintre inefabil și friabil, dintre concret și imaginativ, în ideea în care fapticul regăsit se încarcă, pe măsura reconstituirii acestuia, de energii senzoriale, nebănuite, de asocieri de idei care îi conferă o dimensiune reflexivă străbătută de fiorul mărturisirii – pretext al redescoperirii de sine: „Creșteam, insomniaci cu toții, în vacanțe la Ivești./ Priveam trenurile de noapte cum trec pe pereți, /cum se împlinesc pe ei luminile și umbrele din compartimente,/ cu destine pe‑nțelesul nostru” (De adormit).
Realismul biografic, care urmărește majoritatea acestor cadre evocative, trădează, în unele părți, o sensibilitate atentă la detalii inedite, care ascund legături inaparente dintre spații sau instanțe temporale. Regăsirea propriului lichid amniotic ar avea efectul unei madlene proustiene în depistarea acelui teritoriu al originilor, mai viu și mai prezent decât oricând, un axis mundi sinestezic, reconstituit pe baza aromelor sau a sunetelor, o resursă a atașamentului matern ca temelie a universurilor imaginare: „Pe unde‑o fi acum lichidul meu amniotic?/ Ce‑a devenit?/ De‑aș mai putea să gust puțin din el/ v‑aș spune șontâc‑șontâc despre acel sat de frontieră/ în care mi‑am amintit perfect de unde mă trag,/ știind exact unde voi ajunge./ Nu‑i mai cunosc gustul, dar uneori îmi apar pe limbă,/ dintr‑un senin crud, contagios, arome pe care nu știu de unde să le iau” (Primul lichid).
Confesiunea se desfășoară într‑un regim al francheței, nelipsit de o anumită candoare, chiar și infantilă. Dimensiunea reflexivă determină o nuanțare a unei solemnități prezente în filigranul evocativ al laturii afective care păstrează vie amintirea mamei: „Nu pot renunța la dinții mei căzuți, nici măcar la cioturi./ Îi budesc prin buzunare, prin șervețele umede, prin vase obiect./ Sunt singura amintire concretă de la cele 40 de kg de trup împuținat al/ mamei./ Nu spun ce văd când călătoresc pe ei cu lupa în lumină, pe‑o parte și/ pe alta” (***).
Arborele de oraș, o specie cu existența efemeră, este expus bruiajului și stridenței urbane, un exemplar aparte, crescut în condițiile unui exil vegetal, în inima cangrenată a urbanului. Descrierea acestuia este realizată cu o acuitate gravă. Adus în prim‑plan, chiar la începutul volumului, textul eponim proiectează imaginea unui arbore racordat, în permanență, la ritmul bulversant al cotidianului. Misterios, nestatornic, urbanizat, arborele pare a‑și suporta penitența citadină cu un stoicism al resemnării și al banalității propriei existențe. De aceea el capătă și un aspect teatral, datorită caracteristicilor sale învăluite într‑un aer ușor histrionic: „Arborele de oraș crește chinuit. Respiră noxe, aude tot felul de zgomote, rădăcinile îi tresar la trepidațiile din asfalt. Arborele de oraș e ajustat tot timpul de băieții de la cablurile electrice. El nu stârnește curiozitatea. Oamenii nu trec pe lângă el ca printr‑o pădure. Arborele de oraș atrage atenția doar toamna, când lasă impresia că moare, sau atunci când se usucă stingher. Arborele de oraș e chitros și arde greu. Iar până la urmă chiar moare de tot. Ca orice copac, în picioare. Puteți admira inerția deplină a scheletului său firav”.
Evocarea are și rolul de a dezvălui acele puncte nevralgice de pe harta senzorială a copilăriei: „La Fizică aflasem că se poate muri/ din pungile cu apă aruncate în cap de la etaj – / nu le mai înnodam la gură./ În cea ținută la piept acum/ se zbat trei pești de care‑am uitat/ cu desăvârșire./ Sperietura mă ridică din visare/ ca dintr‑o moarte clinică și mă coboară‑n rușinea/ că mi‑am permis să mă înstrăinez în așa hal de lume,/ în plină stradă înțesată de amintirile altora” (Pungile).
Un joc de lumini și de umbre apropie sau depărtează perspectivele într‑o atmosferă în care spațiile/secvențele amintite se permanentizează pe pânza instabilă a actualității, căci par a fi învăluite în culorile acrilice ale rememorării.
