Islanda are multe trăsături care te cuceresc și te motivează să o vizitezi. Este o țară fabuloasă, începând de la climă și relief, până la constituția care a fost scrisă pe internet de un grup civic. Pe insulă, locuiesc în jur de 366 de mii de locuitori, care e aproximativ jumătate din populația Chișinăului. Anume din acest motiv, multe din realizările poporului islandez ne uimesc. Ne întrebam, uluiți, în 2016, cum a fost posibil ca naționala de fotbal a Islandei să ajungă în sferturile campionatului European, eliminând Anglia în optimi. Pentru iubitorii de literatură, însă, Islanda n-a uimit lumea în 2016, dar în 1955, când avea o populație de circa 157 de mii de locuitori și a reușit să aibă un câștigător al premiului Nobel pentru literatură în persoana lui Halldór Laxness. Islandezii sunt mari consumatori de literatură, având și cele mai multe librării pe cap de locuitor din lume, iar la dimensiunea sa, Islanda importă și traduce mai multă literatură internațională, decât orice altă țară. Circa 10% din locuitori ajung să publice o carte în timpul vieții, lucru care mă face să cred că Islanda e locul cel mai fain și interesant din lume.
Romanul Sub Ghețar al lui Halldór Laxness mi-a dezvăluit această comunitate ca una excentrică, plină de povești absurde, fantastice și filozofice. Autorul, născut în 1902 are, în acest roman, o scriitură atât de dezinvoltă și veridică, încât, citindu-l, ai impresia că mănânci o prăjitură delicioasă. Dialogul pe care îl construiește Laxness în acest roman este pur și simplu savuros. Ca să vă provoc și mai mult să-l citiți cât mai curând posibil, vă voi lăsa să gustați puțin dintr-un dialog abracadabrant din capitolul 17 al romanului, dintre pastorul Jón și Empi:
„Pastorul Jón: Ce păcat că nu fluierăm unii la alții, ca păsările! Cuvintele sunt înșelătoare. Eu tot timpul încerc să uit cuvinte. De-aia și contemplu crinii de pe câmp, dar mai ales ghețarul. Dacă te uiți cât trebuie la ghețar, cuvintele încetează să mai aibă vreun înțeles pe întinderea pământului lui Dumnezeu.
Empi: Dar nu-i așa că lumina orbitoare cauzează paralizia sistemului nervos parasimpatic?
Pastorul Jón: Am avut odată un câine care rătăcea de atâta timp, încât uitase cum îl cheamă. N-a răspuns când l-am strigat. Când am lătrat, a venit la mine imediat, dar nu mă recunoștea. Eu semăn un pic cu câinele ăla.
Empi: Să-mi fie iertat dacă nu sunt întru totul de acord cu comparația la care v-ați supus, pastore Jón! Mai degrabă mi se pare că aduceți cu acele făpturi senine din picturile religioase – oamenii aceia care zâmbesc în timp ce sunt ciopârțiți. În alte privințe, n-aș îndrăzni să vă contrazic spusele.
Pastorul Jón: Câteodată, mi se pare că e prea devreme să folosim cuvintele, ar trebui să așteptăm până când lumea va fi fost creată.
Empi: Adică lumea n-a fost creată?
Pastorul Jón: Credeam că Geneza e în plină desfășurare. Ai auzit tu să se fi încheiat?”
Dialogurile sunt adesea partea cea mai interesantă dintr-un roman, pentru că, și în viața reală, ceea ce ne place cel mai mult este să stăm la taclale, să vorbim, să discutăm. De aceea, dialogul este cel care dă viață unui roman, îl însuflețește. Adesea, când nu reușim să găsim interlocutori cu inteligența și spiritul pe care ni le-am dori să le aibă, îi căutăm în cărți. În acest sens, Halldór Laxness reușește să creeze un adevărat deliciu intelectual. Replicile personajelor sale sunt, uneori, de un comic involuntar, pendulând, de la tonuri grave, la un absurd pe care îl poți întâlni doar în viața reală. E nevoie de o mare măiestrie, ca să stăpânești, cu atâta siguranță, absurdul, filozofia și umorul fin, ceea ce lui Laxness i-a reușit de minune.
Personajele lui Halldór Laxness vă așteaptă Sub Ghețar, iar eu închei această recomandare de carte lăsându-le să vorbească:
„Pastorul Jón: Dar e o plăcere să ai pantofi frumoși. Am avut și eu odată o pereche de pantofi frumoși și o fată.
Empi: Și acum?
