s-a făcut noapte
în dragul meu oraș de provincie
care deschide drumul spre mare
babele au intrat în casă, bârfesc sfinții
din calendarul ortodox
stelele dorm ca niște copii de pripas
și-n umbra lor stă moartea
care tot strânge de gât vegetale,
la rafinărie.
aburi groși poluează oasele chircite-n geci
ca-ntr-o radiografie.
a mai trecut un crăciun
și-l pun la colecția de timbre.
iisus s-a născut încă o dată, ca să-l denigrăm din nou,
sub căldura rece a instalațiilor ce luminează
doar pustiul dintre două bulevarde.
animalele n-au fân, au bitum
și poți bănui cum în lipsa zăpezii
le cresc ghearele încarnate,
atât de lungi, că înțeapă
singuraticii cocoșați din case.
e aproape anul nou,
mai am niște sarmale dar nu mai pun
fața aia de masă bună,
mănânc din picioare, ascultând
cum ticăie ceasul cu sânge rece
până în prima zi de luni din ianuarie
cu miros de agende noi pentru școlari
sau corporatiști.
ne vom întoarce la muncile noastre, la agonia
dintre luni și vineri
și parcă e o seară fixă pentru toți
când oamenii își târăsc brazii la gunoi –
nepăsare & nevoie de distrugere
e prea devreme să rămână sufrageriile goale.
eu voi despodobi bradul de mărțișor
cu tandrețea unui sân de mamă,
că mai sunt zăpezi până-n martie
și crăciunul tot urlă-n capul meu
până atunci, molfăi o hârtie de staniol
și m-ascund de bitum,
în timp ce-mi cos luna pe buzunarul
unui tricou.
