Dinspre dualismul identitar, către o poetică a contradicției
Literatura lui Eugen Ionescu a avut și are parte în continuare de o receptare demnă de valoarea operei acestuia, fie că vorbim despre dramaturgie, despre eseistică sau despre proză. Amintesc aici câteva lucrări ce aparțin unor critici din generații diferite: Tânărul Eugen Ionescu (Eugen Simion), Ionescu. Anti-lumea unui sceptic (Laura Pavel) și Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale (Matei Călinescu). În cadrul intervenției de față mă voi referi doar la aceasta din urmă (traducere din limba franceză de Simona Modreanu, Iași, Editura Junimea).
Se știe că a interpreta o operă din perspectiva biografiei autorului ei era, până nu demult, o impietate față de textul suficient sieși, ce trebuia perceput și ca un organism străin, independent de genitorele său, atât de biologic și efemer. După ce structuralismul european și‑a dat obștescul sfârsit, după ce numeroși teoreticieni au abandonat științele limbajului în favoarea antropologiei și a disciplinelor conexe, după ce hermeneutica s‑a arătat mai întâi interesată de autor, apoi de operă, pentru ca, de la o vreme, să privilegieze receptarea, după toate aceste serii de metamorfoze, credem că putem vorbi despre o anumită lectură multiplă, polifonică, rezultată din unificarea perspectivelor, care, în prealabil, se verifică și‑și anulează reciproc excesele de orice natură. O bună dovadă pentru cele afirmate mai sus e volumul Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale al lui Matei Călinescu. Din prefața semnată chiar de autor, aflăm că această lucrare este versiunea lărgită și revizuită a volumului Ionesco: Recherches identitaires (2005), apărut în traducerea franceză a Simonei Modreanu la Editura Oxus din Paris, în cadrul colecției „Les Roumains de Paris“, sub direcția lui Basarab Nicolescu.
Cartea pare o lectură a operei lui Eugen Ionescu din perspectiva biografiei sale. Interpretarea nu se rezumă însă la corelarea dintre anumite evenimente din viața scriitorului româno‑francez și unele aspecte, trăsături esențiale ale poeticii ionesciene. E mult mai mult decât atât. Matei Călinescu are mereu în vedere trihotomia autor-operă-receptor. De la fiecare dintre aceste instanțe pornește câte o pistă de analiză, care evoluează până la un punct independent de celelalte. Dar scopul final e strâns legat de îngemănarea, complinirea unghiurilor dinspre care cercetătorul român privește către scrierile lui Eugen Ionescu. Astfel, o descriere a contextului istoric funcționează ca un background al celui ce‑și făcea apariția într‑un mod insolit în literatura română, pentru ca, după relativ puțini ani, să o părăsească, redefinindu‑se ca scriitor francez.
Titlul volumului își află justificarea încă de la primul capitol, Între două identități: de la Eugen Ionescu la Eugène Ionesco. Aici e foarte importantă coordonata biografică, redată în manieră monografică. Sunt oferite cititorilor informații mai puțin cunoscute despre copilăria viitorului dramaturg, copilărie petrecută atât în România, cât și în Franța. Numeroasele detalii referitoare la familie nu sunt redate doar de dragul întocmirii unui portret cât mai cuprinzător. Totul are legătură cu metamorfoza identitară a scriitorului, prin filtrul căreia pot fi citite și înțelese multe dintre lucrările de maturitate ale lui Ionescu. S‑ar putea spune că această practică ar aduce foloase asemănătoare și în cazul altor scriitori. Cred că nu. Foarte rare sunt situațiile în care un autor poate să aibă o identitate dublă, hibridă, constituită din poli atât de diferiți. Vorbim despre două naturi ce aparent se anulează reciproc sau, cel puțin, duc la dezordine, la o ordine absurdă.
Exil în țara tatălui
Matei Călinescu găsește matricea creatoare, suportul primar al manierei ionesciene în seria de „trădări“ conținute de biografia autorului. Acceptarea unei naturi (cea de scriitor francez) presupune automat trădarea celeilalte. Întoarcerea în România (la vârsta de 13 ani) e un adevarat exil, un exil în țara tatălui. De aici și recurența în piesele lui Ionescu a sintagmei „eu sunt altul“, care, pe de o parte, e una dintre sursele parodiei, ale despărțirii contextelor (citate celebre, unele clișee) de înțelesurile originale și, pe de altă parte, stă la baza subtextului existențial.
Dualismul de natură identitară e cel mai bine descris în primele cinci capitole ale cărții. Sunt citite în această cheie piesele Cântăreața cheală, Lecția, Jacques sau Supunerea, Viitorul e în ouă și Scaunele. Prima piesă ionesciană franceză, Cântăreața cheală, derivă, după cum demonstrează Matei Călinescu, din ultima scriere a dramaturgului în româneste, Engleza fară profesor, publicată de Petru Comarnescu în„Secolul 20“, după mai bine de douăzeci de ani de la elaborarea acesteia. Chestiunea identitară nu se rezumă la simpla comentare a dificultăților pe care le implică trecerea de la o limbă la alta. Din Notes et contre-notes (volumul lui Ionescu apărut la Gallimard, în 1962) aflăm că dramaturgul a început să lucreze la Engleza… după ce a încercat să învețe limba engleză după metoda Assimil și a fost izbit de banalitatea „dialogurilor elementar‑didactice dintre un domn și o doamnă Smith, în care, uluitor, soțul își informează soția că au trei copii, că locuiesc aproape de Londra, că au niște prieteni numiți Martin” (citatul e din M.C.). Acest gen de discurs stă la baza uneia din trasăturile distinctive ale teatrului ionescian, „un teatru în care contradicția (auto‑contradicția) joacă un rol esențial”.
Matei Călinescu afirmă că „ideea centrală, aceea de învățare a unei limbi străine poate fi o poartă spre descoperirea banalității universale, a absurdității și, totodată, a tragediei limbajului în genere, dar și primul resort al unui impuls de a face să explodeze limbajul, de a‑l arunca în aer, de a‑i disloca clișeele și stereotipurile, pe cât de inevitabile, pe atât de ucigătoare – această idee de geniu nu putea să‑i vină decât unui scriitor cu o identitate lingvistică contradictorie, scindată”.
Cercetătorul român pune mare accent pe ideea de confesiune prezentă în scrierile lui Ionescu, o confesiune pe mai multe voci: „Mă străduiesc să proiectez pe scenă o dramă lăuntrică (de neînteles pentru mine), spunându‑mi totuși că, întrucât microcosmosul este alcătuit după imaginea macrocosmosului, se poate întâmpla ca această lume lăuntrică, ciopârțită, dezarticulată să fie, oarecum, oglinda sau simbolul contradicțiilor universale” (Note și contranote).
Matei Călinescu este convins că aceasta este ideea centrală în jurul căreia este organizată întreaga concepție despre literatură a lui Ionescu. Drumul către ceilalți începe odată cu căutarea de sine prin detectarea și interpretarea „perplexităților, obsesiilor, dilemelor, interogațiilor cele mai personale și mai profunde, folosite ca mijloace nu de singularizare, ci de comunicare și, ideal, de comuniune cu ceilalți”. Un „eu“ se luptă din răsputeri să domine „un alt eu“, ce seamănă până la identificarea absolută cu „eul“ originar. Dar care dintre cei doi „eu“ e cel real? Nu putem afla decât dacă îi așezăm fața în față și‑i lăsăm să discute până când „conversația“ lor ajunge să semene cu dialogul dintre domnul si doamna Smith (totul e cunoscut, în cele mai mici detalii, de la început). Dar faptul ca un individ își știe gândurile nu înseamnă că trebuie să‑și reprime dialogul cu sinele. Ca să evadeze din parametrii constrictori, el trebuie sa se joace, să joace în fața sa și a celorlalți rolul unui personaj opus sieși. De aici, comedia și/sau tragedia. De cele mai multe ori, dimensiunea parodică însoțește, învăluie discursurile personajelor. Iată un citat celebru pe care Ionescu îl reia în mai multe forme: „căci EU sunt un altul. Dacă arama se trezește trompetă, nu‑i vina ei. Mi‑e evident: asist la înflorirea gândirii mele: o privesc, o ascult: fac o mișcare cu arcușul: simfonia se frământă în adâncuri sau face un salt pe scenă”.
Parodicul nu se trage neapărat din modificarea textului, ci prin atribuirea replicilor celebre unor pesonaje incompatibile cu vorbele pe care acestea le rostesc. Cuvintele lui Arthur Rimbaud devin (în Scaunele): „Eu nu sunt eu. Eu sunt un altul. Sunt unul într‑altul” sau (în Victimele datoriei): „Noi nu suntem noi înșine”. Acesta e doar un aspect al dualității de natură culturală ce lasă în urmă, odată cu trecerea timpului, dualismul identitar. Matei Călinescu explorează textele ionesciene, le supune unei recitiri din perspectiva celor două teme enunțate încă din titlul cărții. Urmărindu‑se problematica identitară, se reconstituie o biografie captivantă, „fantasmatică”, sunt descoperite punctele de întâlnire dintre omul Ionescu/ Ionesco și opera acestuia, ce reprezintă ea însăși locul în care se întâlnesc pentru a se despărți definitiv două culturi, cea română și cea franceză.
