- Lev Tolstoi. Anna Karenina
Sigur că Anna Karenina (1877) nu este un roman analizabil dintr-o scurtă ochire. Totuși, cel puțin o buclă am îndrăzni să desenăm în acest atît de bulversant context juridic pentru instituția – umană – a familiei, cu atît mai mult cu cît cititorul de azi nu prea mai catadicsește să citească tomuri atît de groase și cu-o miză practică – spun unii – atît de… puțin relevantă. Și, în genere, pentru cititorul de romane, totul pare să se fi schimbat în lumea actuală, o lume în care domină profitul (oricît de îngrijorătoare ar fi natura lui), viteza (de diseminare a improvizațiilor) și progresia (neproblematizată; mai mult – agresivă) a superficialității sau, cum scria Jean Baudrillard, progresia tautologică a proceselor adevărului. A… post-adevărului, mă „corectează”, strigînd, în pîlnii, observatorii care păduchesc fluxurile de știri.
Cît privește contextul juridic pe care îl invocam, el nu este, neîndoios, unul simplu, din moment ce politicienii ( fie ei și cu un cazier supraaglomerat) din țara dorurilor noastre mai pun și de cîte-un referendum pe tema definirii familiei în constituție. Iar acest lucru, dacă introducem în ecuație alături de cerințele minorităților sexuale și concepția despre familie a fundamentaliștilor islamici, chiar face din reflecția artistică a romanului Anna Karenina un pretext de neocolit pentru orice discuție despre posibilitatea identificării unui principiu de ordine în reglementarea relațiilor dintre bărbat și femeie. La rîndul ei, conviețuirea dintre mascul și femelă, dintre mascul și femele, ba și invers, este o temă de dezbatere de pură biologie; mă rog, cea de botanică pură e pentru altă dată. Iar aici nu e vorba atît de partea birocratică a chestiunii, pentru că birocrația, ba și… clerul, cînd îl privim în latitudinea lui funciară, pur și simplu ignoră complicațiile morale sau, elementar, le fentează, dacă nu pot trage niciun fel de foloase imediate. Pe cînd noi, noi epigonii, la veșnicie ne gîndim. Cu smerenie.
In-du-bi-ta-bil, cum spunea fina mea Nica (pe la trei ani, se pare), Lev Nikolaevici Tolstoi n-a scris acest roman numai ca să le spună oamenilor povestea unei femei măritate, care, îndrăgostindu-se de-un bărbat din lumea bună, evadează din căminul conjugal, de lîngă respectatul ei soț și scumpul ei fiu, încercînd să-și întemeieze o nouă familie, una care s-ar ține pe singură vesela tresăltare a inimilor. Ce iese din radical-înălțătoarea aspirație a Annei nu ne-o pot spune nici roțile trenului de marfă și nici șinele de cale ferată care i-au atins visul atunci cînd dezamăgirea de societate (inclusiv de Vronski) îi va zdrumica întreaga ființă, femeia decizînd de data aceasta că doar autoanularea răzbunătoare (mai exact, răzbunarea pe Vronski) va pune capăt crîncenelor ei suferințe sentimentale…
Această carte, care este ”cel mai frumos roman al tuturor timpurilor”, nu numai după Orhan Pamuk, pe care prefer să-l scot acum în prim-plan, în ciuda tuturor nabokovilor care spuseseră aceasta mult înaintea lui, este de citit și de recitit pentru că, polemizînd cu lunga bibliografie romanescă a adulterelor (și, prioritar, cu Doamna Bovary de Flaubert) privește familia ca pe-o instituție fundamentală.
Nu, Tolstoi nu face apologia familiei, pentru că o știe marcată și de pornirile iraționale ale omului. Totuși, oricît de pure și de sincere ar fi elanurile sentimentale extraconjugale, adică cele de dincolo de pactul liber consimțit de către agenții acestei uniuni… spirituale în VĂZUL Lui, al lui Dumnezeu, ba și al comunității din care faci parte, pentru Tolstoi, care, deși nu se joacă de-a procurorul, ele sînt condamnabile. Condamnabile, pentru că subminează însuși CUVÎNTUL, adică Logosul, limbajul, încrederea în comunicarea umană însăși. Am putea spune că adulterul pune în cauză soliditatea afirmației, statutul ontologic al cuvîntului DA, care, ca să-și demonstreze consistența semantică, pentru membrii cuplului, are nevoie de mai multe forme de adeverire. Tradiționalmente, întîi se spune DA, cu majuscule, în intimitatea refuzată celor dinafara cuplului, ceea ce presupune circumscrierea preliminară a privatului (implicit, jurămintele nu scapă însă de Ochiul Zeului); a doua oară, DA-ul tinerilor are nevoie de confirmarea părinților, care își dau blagoslovirea ; iar a treia oară, DA-ul intră în beneficiul de inventar al…comunității, al lumii, al tuturor: Zeu, Preot, Părinți, Nași, brazi și păltinași etc.
Vladimir Nabokov observa în prelegerile sale de literatură rusă că folosirea frecventă a cuvîntului casă, începînd cu prima pagină a romanului Anna Karenina, este cheia de boltă pentru cea mai adecvată lectură a acestui roman al cărui sens, extrem de complex, are multiple posibilități de (re)verificare în celelalte linii de subiect și, mai ales, în linia narativă Konstantin Levin – Kitti Șcerbațkaia, care ilustrează la Tolstoi tipul familiei normale, adică al familiei care este în stare să-și sculpteze durabilitatea relației în durata unor responsabilități deplin asumate. „La bine și la greu”, precizează formula consacrată.
Refuzînd didacticismul și moralismul găunos, Lev Nikolaevici Tolstoi edifică în romanul Anna Karenina o viziune plauzibilă pentru configurarea ideii de familie. Ca instituție a societății umane, sugerează marele scriitor, familia este fidelitate și nu e vorba atît de fidelitatea față de celălalt, cît preponderent de fidelitatea față de tine însuți, față de acel DA asumat și liber consimțit în cele trei etape ale consacrării tînărului care se developează ca tot mai pregătit pentru noul său rol social.
Pentru Tolstoi, familia este o valoare în construcție, în devenire. Metaforic vorbind, deplasarea privirii într-o altă direcție, declanșează mecanismele rătăcirii. Teza noastră se confirmă în episodul morții unui paznic sub roțile trenului în chiar debutul romanului, cînd Anna coboară pe peronul gării din Moscova pentru a salva căsnicia, CASA fratelui ei Stepan Arkadievici Oblonski.
Aflînd amănuntele accidentului, Anna întreabă dacă „nu s-ar putea face ceva” pentru nevasta răposatului. Cel care reacționează imediat este Vronski, care înmînează două sute de ruble ajutorului șefului gării. Episodul este semnificativ nu numai pentru rima celor două întîmplări, de la începutul și sfîrșitul romanului, care iau viața necunoscutului paznic și pe cea a Annei. El cîștigă în greutate prin dispariția înalt simbolică a unui … PAZNIC, fie și a unui paznic oarecare, dar poate că a… singurului paznic care o putea păzi pe Anna de ceasul cel rău. Dar evenimentul e poate însuși … avertismentul pus de întîmplare la picioarele Annei, pentru că, în fond, orice lucru din lume te poate împiedica să nu calci greșit, dacă… Eternul dacă…
Familia, sugerează Lev Tolstoi, trebuie să fie sau să se pună în paza cuiva, cel puțin în paza propriei conștiințe, or fără pază ea e expusă numeroaselor riscuri ale omenescului. O pledoarie fierbinte, reluată de la o carte la alta, care se încrede în puterea omului de a-și stăpîni pornirile. Iar atunci cînd nu mai izbutește, ne-o spune deja biografia sa, cu fuga de la Iasnaia Poliana, în 1910, dezamăgitul familist Tolstoi nu-și poate căuta aleanul decît la … mănăstire, adică acolo unde PAZA, veghea asupra slăbiciunilor umane nu slăbește nici pentru o clipă.
Anna Karenina, cel mai complex sondaj artistic în problematica familiei.
2. Dino Buzzati. Deșertul tătarilor
Apărut în 1940, romanul Deșertul tătarilor de Dino Buzzati merită citit și, mai ales, recitit măcar cu unele episoade, pentru că este una dintre acele puține cărți care izbutesc să spună lucruri esențiale despre om, despre iluziile și deziluziile sale. Iar viața, ce-o fi fiind ea, dăcă nu o goană după un pîlpîit de speranță care așa și nu mai ajunge să fie vreodată ca flacăra ce-ți luminează clipă de clipă imaginația? Astfel îl și vom vedea aici pe Giovanni Drogo, protagonistul narațiunii: mai degrabă un mandatar al speciei, decît un individ cu o biografie individualizată.
Proaspăt absolvent de școală militară, locotenentul Drogo primește numirea în îndepărtata fortăreață Bastiani, dintr-un indeterminat masiv montan nordic, învecinat cu nu mai puțin confuzul deșert al tătarilor. Sosind la locul numirii cu gîndul de a scăpa de-aici cît mai curînd, pentru a face carieră la oraș, Drogo se va lăsa atras în mașinăria rutinei vieții militare, care nu-l va mai slăbi din strînsoare nici chiar atunci cînd, luîndu-și un concediu, se va reîntîlni cu viața civilă. Constatînd că „afară” nimeni nu mai are nevoie de el, Drogo revine în unitate, pentru a-și trăi destinul alături de oamenii cu care concrește precum rădăcinile, chiar dacă pornirile divergente ale acestora în înțelegerea rigidelor regulamente militare fie îl dezorientează, fie îi provoacă simpatia sau entuziasmul. Și, cum așteptatul atac al tătarilor întîrzie ani și ani, Drogo și prietenii săi de arme își inventează necontenit inamicul, căutîndu-l zi și noapte, cu luneta, pe întinderile deșertului. Uneori, dușmanul li se arată ca o apariție morganatică, înfierbîntîndu-le sîngele și înflăcărîndu-le tot mai mult imaginația însetată de dorința de a se arunca în luptă pentru a-și împlini soarta.
Militarul e omul, iar omul e militarul care îl caută pe dracu, pare să spună Dino Buzzati, și, pentru că nu-l găsește cu lumînarea, ba nici cu făclia, este gata să aprindă și casa care îi dă tihna somnului și bucuria lîncezelii. Mai mult, stresați de constrîngerile vieții cazone, dar și de dorința de a-și impune voința în conformitate cu litera impersonală a acestora, superiorii provoacă moartea unor subordonați (Lazzari, Angustina), pe care îi vor pasa cu ușurință în categoria victime ale indisciplinei sau ale proastei pregătiri profesionale.
Scris în deceniul al patrulea al secolului trecut, dar fără a polemiza direct cu ideologiile momentului, romanul cercetează cu o redutabilă finețe originile ambițiilor umane, resorturile intime ale spiritului aventurier, rolul alienant al rutinei și al plictisului, riscul blocării oricărui individ, ba și a oricărei comunități în orizontul unor interese meschin-mediocre sau, pur și simplu, fantezist-eroizante.
Tătarii vor ataca totuși abia atunci cînd Drogo, după ce-și va fi luat fără lupte gradele militare, ajungînd și comandant adjunct al fortăreței, nu mai este în stare, din cauza unei misterioase boli, să facă față evenimentului și este dus în localitatea în care își petrecuse tinerețea. Aici, într-un spațiu mustind de memorie, Giovanni Drogo va trebui să învețe să se pregătească pentru întîlnirea cu moartea, singurul, adevăratul, inamicul absolut al omului. Versul eminescian „N-am crezut să-nvăț a muri vreodată” luminează plenar pregătirea lui Drogo pentru o confruntare cît mai demnă cu destinul neîndurător. Iar pentru a sublinia influența fertilă a acestui roman și asupra culturii române, voi semnala doar această bijuterie lirică de Viorel Mureșan, intitulată chiar Deșertul tătarilor ( cf. vol. Pietrele nimicului, 1995). E din trei versuri: „ se apropia seara/ ne făceam patul ca pentru dragoste/ și apusul nu mai venea”. Acțiunea, nu așteptarea umple viața de sens, ne spune Viorel Mureșan, într-o concentrată la maximum relectură a romanului.
Încă o concluzie: „Deșertul tătarilor” evaluează cu o asemenea precizie mitul eroului și condiția eroizantă a militarului încît reușește să producă o extrem de lămuritoare deplasare de accent dinspre himerele care animă existența umană înspre singura formă de sfîrșit care pune în cumpănă întreaga poveste a omului. De la această deplasare de accent poate veni sensul major al narațiunii, tot de aici se pot despleti iluzoriile înfrîngeri ale eroului, ca și trista, totuși, victorie de a fi învățat, într-o viață, să-ți privești cu calm spaima în ochi.
O emoționantă chemare la rațiune.
