Жила-была одна баба (2011. că Andrei Smirnov. Rom: „A fost odată o muiere”): De mult nu am văzut vreun film rus bun de recomandat… Dar se pare că rușii nici nu mai fac filme cu adevărat bune. Orice încercare a mea din ultimile luni de a privi ceva a fost un eșec. Ori am privit filmul, dar nu m-aș încumeta să-l recomand (chestie de reputație), ori l-am abandonat… Marea lor majoritate nici nu am îndrăznit s-o deschid, ținând cont de titlu și sinopsis.
Dar acum câteva săptămâni, pe undeva pe net, am auzit despre un film bun rusesc și chiar l-am privit. Și mai nu mi-a dat peste cap o anumită închipuire despre starea lucrurilor de azi, dar nu a fost să fie: filmul e vechi, chiar mai vechi decât 2011. A intrat în procesul de producție în 2008. Iar de lucrat, Andrei Smirnov a lucrat la el din… 1987! Până și URSS nu avea să se destrame decât 4 ani mai târziu! Da, asemenea filme în Rusia nu se mai fac. Și degrabă nu se vor face. În Rusia mai pot fi realizate doar filme de studio, din alea experimentale, dar cu buget mic, ori panouri largi costisitoare, dar cu o încărcătură propagandistică de la care ți se face greață.
Dar să revenim la filmul lui Smirnov: el cuprinde o perioadă tragică din istoria Rusiei: 1909 – 1921. Și este povestită prin prisma destinului unei țărance din regiunea Tambov. E un panou magistral, o adevărată frescă istorică realizată cu migală și amploare. Și, poate, o sursă de documentare pentru mulți din sovieto-nostalgici. Și pentru toți acei care consideră că tot răul a început de la Stalin, care ar fi deviat de la cursul „leninist”…
P.S.: Mi-ar place să găsesc o versiune franceză pentru un prieten de-al meu de aici, de la Paris, care mai crede și azi în Lenin
Zimna wojna (2018): Filmul lui Paweł Pawlikowski, „Razboiul Rece” („Zimna wojna”, Pol.), s-a bucurat de un succes remarcabil în anul apariţiei, el fiind chiar recompensat pentru cea mai bună regie la Cannes și selecționat la Oscar în short-list pentru cel mai bun film străin. Este exact cazul când parcă îți pare că nu-i suficient, căci pentru autorul acestor rânduri a fost, probabil, revelația anului. Este bineînțeles și o doză mare de subiectivism regional, o sensibilitate mai acută la un subiect dureros pentru est-europeni, dar, repet, pentru mine a fost o revelație, în primul rând, cinematografică. Filmul descrie o poveste de dragoste care începe în Polonia de după război, în epoca când stalinismul se instala durabil în Europa de Est. O realizare extrem de precisă şi migăloasă, de o acurateţe deosebită pentru fiecare detaliu și imagine, în alb-negru, cu mult negru, de fapt (de parcă utilizarea culorilor ar fi total neadecvată), cu o bandă sonoră absolut excepțională (devine o specialitate poloneză deja!: remarcam exact același lucru și pentru „The Lure” („Córki dancingu”)). Regăsim, bineînțeles, în film toate ororile și absurditățile sistemului totalitar, dar e mult mai mult decât atât. Există și subtilități pe care nu prea le-am întâlnit, poate doar în texte literare (ex: „Sindromul de panică în orașul Luminilor”, de Matei Vişniec), cu un occident tern, la fel de rece, indiferent într-un fel, în care personajele, maiestuos interpretate apropo, nu-și regăsesc nici pacea, nici alienarea, chiar dacă, în aparență, totul le merge bine… Merită o atenție deosebită și partea pe care o vom numi-o convențional „dramă psihologică” cu o paletă vastă de caractere care evoluează și ele de-a lungul timpului, malaxate de roțile istoriei… Un film despre o dragoste într-o perioadă în care totul i se opune. Un film despre dragostea care învinge istoria!
