Acum totul se vede ca-n palmă.
Ecranul mobilului meu se înroșește.
Albăstrimea lui se destramă:
văd în palmă –
bom-bar-da-men-te.
Am palma plină de împușcături.
În palma mea e măcel.
Explozii în loc de fărimituri
Cadavre încolăcite pe deget în loc de inel.
Strâng în palmă mobilul din răsputeri
contopindu-l cu linia vieții
încercând să transmit un firicel
de viață spre cel… spre cea… care…
Însă e prea târziu. Pe-acolo viața
se trăiește mult prea intens,
pe-acolo se moare rapid,
se moare și totul dispare..
Deconectez telefonul.
Acum ecranul e mai puțin sângeos,
însă îmi pare că țin în mână un os,
primul ieșit la suprafață din movila de oase
albe văzute și de prorocul Luca,
osul de care mâna mea se mai poate-apuca
pentru a prelungi, fie
și înafara ariei de acoperire,
legătura cu cel, cu cea, cu toți cei
ce se înalță la cer strecurându-și sufletele
printre bombe ce cad
cu neagră ne-în-suflețire.
