Spectacolul Și restu‑i tăcere… de Mihai Țărnă este mai mult decât un foarte inspirat și pătrunzător omagiu adus lui William Shakespeare pe scena Teatrului Fără Nume din Chișinău. Această reprezentare este, întâi de toate, un manifest (nonverbal) de credință în forța eliberatoare și salvatoare a artei, a imaginației capabile să învingă deșertăciunea, uitarea, disoluția în neant – moartea.
Și restu‑i tăcere… (The rest is silence) sunt ultimele cuvinte rostite de Hamlet în pragul morții și după ce au murit, în aceeași scenă finală a tragediei shakespeariene, Laertes, Gertruda și Claudius. Sunt cuvintele care preced trecerea lui Hamlet în acel tărâm la care acesta se gândea și în vestitul său monolog: „Să mori, să dormi. Și poate să visezi./ Aici e greul, căci ce vise pot răsări în somnu‑acesta‑al morții…” În spectacolul său, Mihai Țărnă a încercat să‑și imagineze acele vise de dincolo („în somnu‑acesta‑al morții”) ale lui Hamlet sau poate ale lui Shakespeare, sau poate ale noastre…
Căci scena, în care de desfășoară reprezentația, nu e altceva decât un cimitir, un spațiu lipsit de viață, arid și gol, redus la piatră și nisip – foarte mult nisip alb, care nu e doar aruncat pe jos, ci mai și curge continuu de undeva de sus, ca un simbol al timpului nemilos și al trecerii inevitabile. Pe acest fundal sugestiv începe o poveste pantomimică a dragostei și a nașterii, a bucuriei și a disperării, a uimirii în fața lumii și a violenței traumatizante, a acceptării sau singurătății, a existenței ce este mereu dirijată de tragic și de comic. Cel/cea care va încerca toate aceste stări și emoții (fiind, de fapt, luat/ă la încercare) va fi un spirit pur și naiv (excepțional interpretat de tânăra actriță Cătălina Cazacu), în șorturi albastre și cu părul auriu, care, la fel, poate fi văzut/ă drept o alegorie a energiei creatoare, o vagă personificare a ceea ce și Shakespeare numea „muză”: „Where art thou Muse that thou forget’st so long,/ To speak of that which gives thee all thy might?” (Sonetul 100: „Unde ești, muză? Ai uitat, pesemne,/ să‑l cânți pe cel ce‑ți dăruiește vlaga…”). E inspirația, atât de râvnită de creatori, ce‑ți permite, având pana simbolică în mână (primită, oricât de paradoxal, printr‑o violentare a vieții), să trăiești, să mori și să renaști, la nesfârșit, purtând masca Desdemonei, a Julietei, a Ofeliei, a unui număr infinit de personaje create sau pe cale de a fi create.
Acel caleidoscop al scenelor‑cheie din dramele lui Shakespeare, suprapuse cu vocile actorilor din ecranizările acestor drame, cu o sugestivă și, totodată, sublimă coloană sonoră (muzică originală de Alexandru Dicusar, reușit conjugată cu The Sound of Silence de Simon & Garfunkel sau cu tot atât de celebrul cântec What Is a Youth? de Nino Rota și Eugene Walter), acel amestec fragmentar de culori și umbre, sunete, mișcări și transformări bruște nu pot să nu creeze, la un moment dat, impresia că ne aflăm într‑un imaginarium artistic, într‑o dimensiune metafizică a creației (în creierul lui Shakespeare?), a unei vieți creatoare ce știe și din lespezile funerare să‑și clădească drumul glorios spre libertate/eliberare (căci asta e ultima asociație care vine în gând la finalul reprezentării – Statuia Libertății e acea muză care ne inspiră și, invers, muzele care ne inspiră la libertate).
Acest spectacol fără cuvinte la Teatrul Fără Nume îmi confirmă, o dată în plus, convingerea că Mihai Țărnă este, astăzi, cel mai subtil și profund cunoscător al lui Shakespeare în spațiul nostru. Un regizor a cărui apropiere foarte intimă și, în același timp, poetică de Shakespeare îl face atât de viu, atât de actual și de necesar nouă.
