De regulă, o carte de poeme se remarcă prin forța imaginilor poetice și prin capacitatea de a coagula în jurul unor simboluri sau nuclee semantice. În acest sens, vom analiza volumul de poeme semnat de eseista, psihanalista și poeta Daniela Luca, intitulat Arthur și Maya, publicat la Casa de Editură Max Blecher, în 2025. Amintim aici că Daniela Luca este autoarea volumelor de psihanaliză Cuvinte în negativ, Rușinea – vocea, experiența și vindecarea ruși-nii în procesul terapeutic și Tatăl, psihanaliza paternității astăzi, dar și a volumului de versuri Vatra luminoasă, publicat tot la Casa de Editură Max Blecher (2019). Volumul de versuri pe care vi-l prezint astăzi, Arthur și Maya, este chintesența a ceea ce numim a fi umanul și lumea în care acesta se formează și supraviețuiește, în ciuda eșecului care survine în permanență. Este povestea lirică a unei lumi aflate în derivă, unde mai sunt niște actanți rătăciți în căutarea unui sens în toată avalanșa de nonsens. De bună seamă, se poate spune că e o veritabilă distopie poetică ce scoate în vileag fragilitatea unei lumi întoarse pe dos și mecanismele de supraviețuire ca o promisiune sacrală, hieratică. Lectura poemului poate fi realizată în cheia unei parabole ce reflectă condiția umanului și a umanității, e un poem cu o vădită dimensiune filozofică, dar și cu implicații psihologice de profunzime, rescriind un scenariu al vieții. Astfel, poate fi citit ca o reflecție psihanalitică.
Cartea de versuri a Danielei Luca este structurată în patru părți, intitulate sugestiv: apariția, Maya, dispariția și ultimul strigăt. Textul are o dimensiune ludică și un stil alert, cu imagini poetice expresive, cu o încărcătură simbolică de remarcat, ce transmite anumite semnale lectorului că ar fi benefic să privească tabloul poematic într-un ansamblu cultural larg. Ceea ce impresionează aici este faptul că poate fi citit atât ca pe un poem cu o construcție lirico-narativă, având totodată o tramă coerentă, dar și ca pe o suită de texte autonome, având fiecare propria densitate și încărcătură simbolică. Poezia Danielei Luca impresionează printr-o sensibilitate aparte și forță a discursului, care refuză impresionismul de circumstanță și se axează în mod deosebit pe vocea tăcută a unor arhetipuri. Ca elemente stilistico-strategice sunt preferate sugestia, tăcerea sau chiar acele spații albe ale reflecției, ce redau autenticitate și forță sensibilizatoare. Pe bună dreptate, am putea spune că Arthur și Maya, o pereche simbolică, este un poem în care povestea se deapănă pe o întindere narativă foarte bine închegată, urmărind parcă același fir epic.
În același timp, textul provoacă la o reflecție cuminte asupra problemelor fundamentale precum binele și răul, evidențiind în mod deosebit lupta dintre aceste contrarii ce definesc în principiu existența umană, o atentare asupra echilibrului atât de fragil dintre distrugere și speranță. Acolo unde a pus stăpânire pustiirea și dezordinea, rămâne ultimul punct de agățare, speranța că binele poate totuși învinge, ceea ce exprimă în fond o năzuință arhetipală.
Prima parte a poemului zugrăvește o atmosferă legendară, plasată într-un illo tempore, cum ar spune Mircea Eliade, acel spațiu mitic al începutului de lume, populat de figuri eroice cu o aură arhetipală. Acest cadru de timp al începuturilor exprimă ideea că omul încă se află în proximitatea sacrului, iar lumea și valorile ei nu s-au erodat – un cadru eminamente paradisiac. Or, titlul acestei părți, apariția, duce cu ideea la o naștere simbolică a lumii, un început care exprimă puritate sau nepervertirea lucrurilor: „cuprind întunericul și surâd/ nicio amenințare/ niciun pericol/ sunt ochi fără cunoaștere/ senini și calmi/ ochi fără percepția liniei orizontului/ plini de vuietul oceanului/ și suflarea împietrită a cochiliei-mamă” (p. 10). Marea parte a imaginilor poetice de aici introduce într-o atmosferă specifică lui a fost odată ca niciodată, cu unele senzații de fabulos, elemente specifice cadrului mitic din legendele și basmele populare (nașterea eroului), ceea ce ar exprima memoria noastră colectivă care conservă amintirea răului ca posibilitate de potențare ce se desfășoară după un scenariu prestabilit sau o reluare ciclică: „Arthur poartă în bronhii/ memoria catastrofelor”.
În partea a doua se produce o ruptură, o modificare radicală a axului problematic, unde lumea aceea paradisiacă de la început intră brusc într-o criză existențială, transformându-se din temelii, preschimbându-se într-un peisaj dezolant al unei lumi care se destramă, o lume ce a intrat într-o fază post-apocaliptică, a postumanului: „ziua când a apărut Maya pe lume/ orașul se trezise sub ploaie de bombe/ și urlet de sirene/ case făcute zob în câteva secunde/ vieți strivite sub cărămizi de moloz/ copii urlând/ mame și tați și bunici/ alergând cu disperare să mai salveze/ câte ceva din agoniseli/ câteva vieți/ câteva animale rănite”. Această imagine poetică amintește de scenariul distopic din Drumul lui Cormac McCarthy, ceea ce ar reprezenta o parabolă a deteriorării lumii și reconstituirii sale ființiale, unde, prin accesarea unor resorturi lăuntrice, se poate realiza acel echilibru care să devină singura formă de supraviețuire. Un peisaj degradant ce surprinde peregrinările omului și confruntările sale cu răul existențial. Căutările Mayei capătă, în acest context, valoare simbolică a regăsirii unui spațiu al liniștii cât mai departe de haosul care s-a dezlănțuit (factorul declanșator al răului) și riscă să o înghită, dacă nu reușește să se pună la adăpost mânată & ghidată doar de vocea interioară: „mergi, mergi, cu ochii închiși/ nu lăsa moartea să te-agațe/ în tenebrele ei/ ai destinul tău/ dincolo de toate aceste orori” (p. 28). Parcurge parcă o cale a interiorizării, în care putem regăsi elemente psihanalitice. Până și întâlnirea cu bătrânul țăran reprezintă de fapt acea imagine arhetipală a bătrânului înțelept cu valoare sapiențială, care are menirea să asiste cumva, într-un anumit moment critic, sufletul pe drumul căutării de sine: „când nu mai spera/ să întâlnească o viețuitoare/ pe marginea apei, cărunt, întristat/ îi ieși în cale un bătrân țăran/ să fi avut peste o sută de ani/ o fi om? o fi spirit?/ se-ntreabă temătoare Maya/ de parcă ar fi contat” (p. 29). Or, acest fapt ne poate duce cu ideea la Ely, bătrânul din același Drumul lui Cormac McCarthy, ce are menirea de-a conține stările personajului în acel moment de răscruce & critic pentru el (momentul critic / stare de deznădejde). Această experiență e ca și o întâlnire cu instanța numinoasă, reprezentând o apariție care îi poate marca destinul.
Ultimele două părți – dispariția și ultimul strigăt – reprezintă partea dură a poemului distopic al Danielei Luca. Este parabola pierderii axului existențial și dezintegrarea unei lumi atunci când parcă căpătase un moment de respiro sau liniște. Or, dispariția lui Arthur, atunci „când îi era lumea mai dragă/ când totul în jur era calm, era liniștit” (p. 41), denotă nu doar fragilitatea, ci și coexistența celor două mari contraste, principii antagonice precum viața și moartea – ca posibilitate de potențare, iar prin versurile „destin de viață/ destin de moarte” (p. 43) este sugerată posibilitatea declanșării lor tocmai în momente de echilibru și pace interioară. Acest fapt sugerează caracterul insidios al răului acolo unde parcă armonia este suspendată după principiul liniștii de dinaintea furtunii. Atunci când nimic nu prevestește răul, se declanșează ca posibilitate imprevizibilul, acel „morb al dispariției” care aplanează un pericol iminent. Ultima parte e parabola despre deplângerea pierderii și retrăirea intensă a unei perioade de doliu, în funcție de capacitățile interioare de integrare a traumei și regăsire a echilibrului în ciuda vitregiilor sorții. Iar arma care mai rămâne la îndemâna omului este râsul, acea formă de rezistență pe care nimeni nu i-o poate lua: „moartea asta deja/ atât de perfidă și care/ se întinde peste tot/ și îi râd iarăși în față/ nu știu ce mă face dintotdeauna/ să o înfrunt” (p. 62). Pe lângă morbul morții avem în noi, ab initio, germenele speranței, credința care ne face să mergem înainte, să înfruntăm vitregia sorții și chiar moartea.
Așadar, după cum am putut remarca, poemul Danielei Luca Arthur și Maya dezvăluie un scenariu al eternei lupte dintre bine și rău, reflectând într-o cheie etică parabola condiției umane și fragilitatea lumii. Autoarea surprinde destinul ființei umane, unde personajele, având mai degrabă o funcție generică în trama narativă, sunt într-o permanentă confruntare cu limitele propriei existențe. Iar dacă am vorbi în manieră psihanalitică, poemul deapănă povestea copleșitoare a eroului menit să parcurgă o cale a interiorizării, trecând printr-un amplu proces de transformare ființială a devenirii de sine. Un parcurs al regăsirii echilibrului interior și a resorturilor care-l pot face pe individ capabil să supraviețuiască într-o lume marcată de germenele răului, păstrându-și totodată demnitatea umană.
