Conferințele Pen România au debutat în acest an, pe 29 ianuarie, cu un invitat special, Volodymyr Yermolenko, președintele Pen Ucraina, care a propus următoarea temă: Why (and how) Ukraine resists / De ce și cum rezistă Ucraina. El a vorbit despre funcția ontică a literaturii acum în Ucraina, despre viețile scriitorilor (vii, morți, răniți, dispăruți), despre existențele malformate ale copiilor ucraineni, despre prietenie, solidaritate, împărtășire și multe altele. Discursul său a fost cald, echilibrat, nuanțat. Foarte intens a fost dialogul cu participanții online, au fost multe întrebări și răspunsuri pe măsură.
În revista „Observator cultural” au fost publicate câteva fragmente din conferința propriu‑zisă (transcrise și traduse de Florin Balotescu). Acum, pentru revista „TIMPUL din România”, am selectat partea a doua a întâlnirii cu Volodymyr Yermolenko, cea în care i s‑au pus întrebări. Transcrierea și traducerea în românește i se datorează tot lui Florin Balotescu.
Ruxandra Cesereanu
Volodymyr Yermolenko (n. 1980) este filosof, jurnalist și scriitor ucrainean, președintele PEN Ucraina. Doctor în studii politice (Franța), doctor în filosofie (Ucraina). Director de analiză la Internews Ucraina. Redactor‑șef al UkraineWorld.org, un proiect multimedia în limba engleză despre Ucraina. Profesor asociat la Academia Kiev‑Mohyla. Scriitor de cărți (non‑ficțiune și ficțiune), laureat al Premiului „Myroslav Popovych” (2021), al Premiului „Petro Mohyla” (2021), al Premiului „Yurii Sheveliov” (2018), al Premiului „Cartea Anului în Ucraina” (2023, 2018, 2015) și altele. Președinte al consiliului de administrație al Fundației Renașterii Internaționale (Fundațiile pentru o Societate Deschisă). Lector public. Autor al podcasturilor Explaining Ukraine și Thinking in Dark Times (în engleză), coautor (împreună cu Tetyana Ogarkova) al Kultpodcast (în ucraineană). A publicat numeroase articole în presa ucraineană și internațională: „The Economist”, „Le Monde”, „Financial Times”, „New York Times”, „Newsweek”, a oferit numeroase comentarii pentru BBC, CNN, Al Jazeera, France 24, France Culture, Radio France International etc.
Bogdan Suceavă: Îți mulțumim, Volodymyr, pentru această conferință. Sunt realmente impresionat; și vreau să spun despre „poezia vieții împotriva morții” că este una dintre cele mai puternice idei pe care le‑am auzit în ultima vreme. Iar legat de intellectuel engagé, poate că în engleză un echivalent ar fi acela de socially conscious thinker („intelectual angajat civic”). Iar întrebarea mea este: ce înseamnă pentru copii, pentru tineri să crească azi în Ucraina?
Volodymyr Yermolenko: Mulțumesc pentru cuvintele calde. Revenind la intellectuel engagé, aș sublinia că nu e vorba doar despre a fi un intelectual conștient; și a fi un cetățean activ este un element important. Este o dinamică interesantă – când am călătorit în Vest, de exemplu în Germania sau Franța, am avut impresia că atunci când statul e foarte puternic, când are grijă de cetățenii săi, asta duce uneori la formarea unor cetățeni slabi, care au senzația că cineva va avea mereu grijă de ei; sigur, nu spun că e întotdeauna așa, dar am avut senzația că există acest pericol. În Ucraina, întâlnim situația opusă; din nou, nu este mereu așa, dar, într‑un fel, vorbim despre un stat mai slab, ceea ce impune un mai mare simț al responsabilității cetățenilor activi. De aceea cred că un intellectuel engagé ar presupune nu doar o gândire conștientă, critică sau publică, ci și una activă, la nivel fizic; de a face și lucruri fizice, nu doar… metafizice. Iar despre copii… Eu am trei copii, trei fiice: una de 17 ani, a doua de aproape 10 ani, iar a treia de aproape 8 ani […] Dezvoltarea fiecărui copil are propria dinamică; pentru unii copii (pentru fiica mea cea mare), războiul a început când se aflau la pubertate, cu toate complicațiile și particularitățile ei. Iar războiul a făcut‑o mai concentrată, mai conștientă de cine este, de țara în care se află, de comunitatea din care face parte. Asta e una. Fiicele mai mici nu au trăit, de fapt, niciodată într‑o situație în care nu a fost deloc război. […] Chiar dacă, până în 2022, războiul nu a fost atât de prezent în Kiev, acum el face parte din viața noastră cotidiană: explozii, drone care zboară pe deasupra noastră, vezi tot timpul înmormântări, în toate orașele sunt un fel de slujbe de pomenire, la care noi mergem, și le spun copiilor: „Uitați‑vă la chipurile acelor oameni care au murit pentru comunitatea lor, pentru țară”. Războiul este, așadar, foarte prezent. În același timp, nu sunt sigur că e vorba despre o experiență traumatizantă. Nu îmi place acest cuvânt, traumă. E un cuvânt nepotrivit, nu știu de ce. Dar, uneori, copiii au integrat războiul în lumea lor… copilărească, care e o lume de joc și joacă. Alteori, vorbesc la școală despre lucruri pe care le‑au auzit. Alteori, războiul devine o conversație metafizică: de pildă, fiica mea cea mică […], cea mai filosoafă dintre toți, ne‑a spus deja că vrea să fie scriitoare, scrie povești, citește foarte mult și pune întrebări metafizice precum: dacă Dumnezeu e bun, a creat oameni care sunt buni; atunci de ce l‑a creat pe Putin? Apoi zic că poate și Putin a fost bun la început, apoi a devenit rău și așa mai departe. Așadar, sunt uneori conversații serioase. Și îmi amintesc că, în 2022, eram într‑o cafenea din Brovary, iar lângă mine erau adolescenți, de 12‑13 ani, care discutau despre cine va fi următorul șef al NATO și de ce americanii sunt indeciși. […] Sigur, poate vorbeau ce au auzit de la părinți, dar e și felul lor de a gândi.
De curând am fost la Herson. Herson e un oraș care a fost ocupat de ruși, acolo au existat multe camere de tortură… Au fost opt luni de ocupație, apoi a fost eliberat de ucraineni în noiembrie 2022, iar rușii se află acum pe malul celălalt al râului Dnipro. Orașul e aflat mereu sub atacuri puternice ale rușilor, se aud explozii tot timpul; s‑a vorbit în ultima vreme despre acel human safari, prin care dronele trec pe deasupra ta, iar atacurile sunt îndreptate direct către civili și soldați, practic o vânătoare umană. Dar trăiesc și acolo copii. Acolo am fost la biblioteca pentru copii, erau scriitori pentru copii cu noi. După ce a vorbit cu copiii din Herson, unul dintre scriitori, Ivan Andrusiak, a spus că ochii lor sunt mai maturi decât ai copiilor din alte părți. Dar și în alte regiuni e la fel. Și, de fapt, nu există nicio zonă care să fie sigură. Rușii lovesc cu rachete peste tot – orașe din vestul Ucrainei sau Odesa sau Liov –, așa că nu prea poți spune că ești scutit întrucâtva de război; dar sigur că e cu atât mai periculos cu cât te apropii de linia frontului. […] Imaginați‑vă un copil care e născut într‑un oraș aflat pe linia frontului, de exemplu în 2015. În 2020, a fost pandemia de COVID, deci nu a putut merge la grădiniță. Iar acum a început războiul. Acest copil, care are acum 11 ani, nu a avut experiența de a fi într‑o comunitate, a fost mereu totul online. […] Deci, ei vor fi altfel de copii, poate cu un alt tip de emoții. De pildă, studenții mei de la Kyiv‑Mohyla Academy au avut mai mult cursuri online. Pentru anii mai mici cursurile se desfășoară cu prezență fizică, doar că acum sunt aceste întreruperi de electricitate și încălzire, iar cursul pe care îl țin la anul al III‑lea este acum online, din păcate. Iar copiii suferă. Vor comunicare fizică, vor să fie în aceeași cameră cu alți elevi și profesorii lor. […] Și mai sunt copiii răpiți de ruși, Ucraina afirmă că sunt peste douăzeci de mii. […] Vă pot spune istorii despre cum au fost răpiți, de pildă în Herson, unde, în timpul ocupației, autoritățile ruse le‑au spus părinților că trebuie să își ducă copiii în tabere de recreere, unde este sigur pentru ei, pentru că sunt pericole etc. etc. […] Apoi, părinții s‑au trezit de o parte, iar copiii de cealaltă, pe un teritoriu ocupat. Așa stau lucrurile uneori. Sunt tot felul de întâmplări. Sunt copii care și‑au pierdut părinții, alții care au rămas fără membre…
Ruxandra Cesereanu: Aș vrea să te întreb despre rolul poeziei în Ucraina de acum, mai ales că este pe cale să fie publicată în românește o carte a Oksanei Stomina (cartea se numește Înainte de zori), pe care am cunoscut‑o în 2024 la Roma, de Ziua Mondială a Poeziei; iar prietenia noastră nu e doar poetică, ci e profund umană. Am înțeles, prin poezia Oksanei, că a scrie poezie e pentru ea ca și cum ar fi pe front; Oksana scrie poezie ca și cum ar fi soldat. Dar poezia ei nu e violentă, nu e dură, ci mai degrabă tandră, delicată. Cartea este tradusă de colega mea Mihaela Herbil, de la secția de limbă și literatură ucraineană a Literelor clujene. Vreau să te întreb, Volodymyr, de ce crezi că poezia e astăzi mai apropiată uman de ucraineni decât ficțiunea? Mie mi se pare că poezia e percepută mai intens, mai viu decât proza, acum, în Ucraina.
V.Y.: E foarte bine că Stomina va fi tradusă în românește, vă mulțumesc foarte mult pentru asta. Proza creează o lume alternativă, chiar dacă nu e vorba despre realism magic sau fantasy; creează o lume aparte, cu personajele ei, cu propria atmosferă, cu propriul parfum; creează într‑un fel o altă viață și te face să te identifici cu această viață. Dar e vorba despre o viață diferită, în timp ce poezia, mai ales azi, nu are legătură cu imaginația, ci cu realitatea, cu a documenta ce se întâmplă. Așa se întâmplă cu poezia Viktoriei Amelina, care este o poezie documentară, pentru că documentează ceva, ceva care nu se poate prinde într‑un raport oficial despre crimele de război, care trebuie să fie foarte precis; sunt sentimente, sunt intuiții, personalități, iar asta merge spre poezie. E foarte important de spus și că, în Ucraina de azi, poezia e orală, dincolo de ce se publică și se citește; felul în care ne manifestăm prin poezie are legătură cu prezența fizică. Ceea ce facem în PEN Ucraina e să conectăm poezia cu muzica, avem la Kiev filosofi care sunt și muzicieni, inclusiv eu, avem un jam group numit Kiev Philosophy Band. Sunt și prozatori, dar mai ales poeți. Spațiile unde evoluăm sunt mereu pline. Oamenii vin să‑i asculte pe poeți. Avem câteva festivaluri mari, de pildă în Liov, The Land of Poets (Zemlia Poetiv), vin sute de oameni. Există scriitori fenomenali care pot umple un stadion, ca Serhii Jadan. Și alții, care nu sunt atât de cunoscuți, dar care adună oameni la festivaluri; pentru că oamenii caută […] cuvinte care exprimă ce simt ei, iar poezia aduce această înțelegere a comuniunii emoționale, a solidarității emoționale, deci, nu doar a gândi împreună, ci a simți împreună. Asta face poezia.
Florin Balotescu: Înainte, aș vrea să vă mulțumesc, Volodymyr, pentru că ați împărtășit toate acestea. Îndrăznesc să spun că înțeleg poate mai bine rezistența aceasta și cred că, în această luptă pentru putere care se petrece peste tot în lume, această atitudine pe care ați arătat‑o astă‑seară va duce spre un final favorabil. Prima mea întrebare este: cum simțiți spiritul comunității internaționale? Nu doar al celei artistice, ci în general. Iar a doua întrebare – cum s‑a modificat percepția dumneavoastră asupra rolului filosofiei, al literaturii în acești ani de război? Presupun că aveați niște repere, niște proiecte înainte de război. Ce s‑a schimbat?
V.Y.: Comunitatea internațională e diversă. Să luăm Europa, de exemplu: percepția pe care o ai ca ucrainean în Lituania va fi diferită de cea din Elveția. Nu am fost încă în România, dar sper să ajung curând. […] Ce simt legat de Europa este că ajută foarte mult Ucraina, iar dacă nu ar fi fost ajutorul european, Ucrainei i‑ar fi fost cu siguranță mult mai greu, inclusiv la nivel economic, unde cea mai mare parte a bugetului înseamnă ajutorul european. Chiar dacă au existat critici la adresa unor guverne europene, trebuie apreciat sprijinul pe care l‑a arătat Uniunea Europeană, mai ales în situația actuală legată de poziția Statelor Unite. […] În același timp, am senzația că în Europa există mai degrabă un sentiment de compasiune decât unul de implicare (engagement). Oamenii spun mai degrabă: „Voi, ucrainenii, sunteți curajoși, luptați din greu…”, dar, nu spun că, de fapt, „acesta este și războiul nostru, înțelegem mizele, anume că este războiul împotriva felului nostru european de a trăi și trebuie să ne implicăm”. În Lituania, de exemplu, acest lucru se înțelege așa: dacă Ucraina cade, ei vor urma. Dar nu vei găsi același sentiment în Spania, să spunem. De aceea cred că europenii trebuie să înțeleagă că acesta nu este un război din Ucraina – sunt foarte critic față de această formulă – sau doar pe teritoriul Ucrainei. […] E un război ruso‑ucrainean și problema se pune de ce Rusia a declanșat acest război împotriva Ucrainei. Practic, e un război împotriva Europei, e revanșa Rusiei față de încheierea Războiului Rece, e vorba de scopul ei de a diviza din nou Europa și, sigur, din acest punct de vedere, Europa Centrală și de Est sunt în mare pericol.
[…] Pentru Putin există câteva personaje‑cheie în istoria Rusiei, un fel de modele. Lenin, de pildă, nu se află printre ele. Putin l‑a criticat pe Lenin pentru că a creat Uniunea Sovietică, un fel de confederație care însemna un abandon al modelului imperialist. În imperiul din secolul al XIX‑lea nu existau republici ca Ucraina, Georgia, Belarus etc. Așa că Putin s‑a îndreptat spre secolul al XIX‑lea. Aici intervine modelul lui Stalin, de care Putin se simte apropiat. Pentru că Stalin a desființat unele lucruri stabilite de Lenin – sigur, nu înțelegeți de aici că sunt un fan al lui Lenin, îmi displace profund personajul, care era, de asemenea, foarte violent și știm că există o legătură între leninism și stalinism, dar măcar Lenin a avut în minte ideea de confederație, pe când Stalin a distrus‑o, dorind să refacă Imperiul Rus. Alte figuri care îl inspiră pe Putin sunt Petru I și Ecaterina a II‑a, care au vizat accesul la mare, iar strategia geopolitică a Rusiei este de a ajunge din nou la mare, Marea Baltică și Marea Neagră. Aici intervine conceptul vechi de intermarium, cu origini care merg până în Evul Mediu, acel spațiu care ar conecta Marea Baltică și Marea Neagră și care se leagă de istoria tuturor statelor din zonă: Polonia, Lituania, Ucraina, România, Moldova. Iar ambiția lui Putin este de a recâștiga acest intermarium; cu Belarus ca stat‑marionetă, vrea Ucraina, apoi statele baltice și Marea Neagră. Și aici devine periculos pentru voi. Și de ce vrea acest spațiu? […] Pentru că sunt implicate rutele de transport al petrolului. […] Așa că povestea e mai complicată decât Donbas și câteva localități ucrainene. […] Încerc să le explic europenilor că dacă Rusia atacă un membru NATO – Lituania, Estonia, preluând chiar și doar câteva localități, reacția Europei sau a NATO fiind prea lentă –, asta înseamnă finalul Uniunii Europene, care nu‑și poate apăra teritoriul suveran. Și nu știm când Rusia va ataca un stat membru NATO. După ce cade Ucraina? Sau poate în locul Ucrainei? Am impresia că Uniunea Europeană e mai puțin protejată la nivel militar decât Ucraina. Am văzut deja că Rusia a testat de multe ori teritoriul european, încercând să pătrundă în Europa. Ambiția cea mare a Rusiei e să readucă imperialismul în lume. Iar aici se află pe aceeași lungime de undă cu Trump, într‑o lume divizată între marile puteri. Modelul european încurajează federația puterilor medii și mici; de aceea a vrut Ucraina să se apropie de Uniunea Europeană. Așadar, poziția față de comunitatea internațională e împărțită: față de Europa avem recunoștință, dar avem și mesajul că lucrurile nu sunt legate de compasiune, de faptul că am fi victime și trebuie să existe milă față de noi; trebuie spus înainte de toate că nu ne dorim să murim sau […] să fim comemorați o dată pe an. Nu asta vrem. Vrem să ne apărăm și spunem că Europa se află de asemenea în pericol.
[…] Legat de Statele Unite, depinde de cel cu care vorbești. […] E dificil să dialoghezi cu India, cu statele africane; poate mai ușor, aș spune, cu state sud‑americane. Sau cu Filipine și Indonezia, din cauza amenințării chineze, sau cel puțin aceasta este percepția mea.
Iar legat de filosofie, am regândit multe lucruri. Dar văd că e necesară, pentru că îți oferă concepte pentru a regândi realitatea, un fel de echilibru; știți, filosofia e aproape de înțelepciune. Și e util în viață să fii aproape de înțelepciune… Am devenit și foarte critic cu unele concepte, de pildă din canonul filosofic vestic, iar în cartea noastră, La vie à la lisière, uneori polemizăm cu unele dintre aceste concepte. E impor‑ tant, cred, atunci când trăiești în astfel de timpuri, în care ești la limită, iar viața riscă să ți se încheie în ziua următoare, să găsești un punct care e într‑un fel o sursă a gândirii, pentru că fiecare cultură, cred, pleacă de la a gândi cât de fragili suntem; cultura nu apare când te simți comod, cultura apare când simți durerea, lipsa de liniște, nedreptatea. Așa cred că apar arta, cultura, gândirea. Nu înseamnă că nu trebuie să căutăm confort sau plăcere… dar trebuie să prețuim și ce se întâmplă în acest moment, și culturile care trăiesc în acest moment. De exemplu, poate, în literatura franceză, pe care o cunosc mai bine, aș citi mai degrabă Pascal decât filosofi optimiști. Sau Camus, față de Sartre.
Magda Cârneci: Bună seara, Volodymyr. Am fost impresionată, atunci când ți‑am ascultat conferința de la Congresul PEN de la Cracovia, de detașarea ta. A fost o lecție pentru mine, nu‑mi imaginam că ucrainenii, că oamenii în general pot să mai aibă o viață normală din cauza războiului. Așadar, cum reușiți să depășiși aceste tensiuni, aceste dificultăți, aceste pericole. Și, de asemenea, crezi că PEN International poate juca un rol? Păstrați o legătură cu ei?
V.Y.: Vă mulțumesc. Știți… legat de calmul meu, ăsta e felul meu de a fi; iar unii găsesc asta foarte agasant. Dar nu înseamnă că toți ucrainenii sunt așa. Nu poți găsi un ucrainean tipic. Fiecare are o anumită experiență. Sunt oameni care și‑au pierdut familiile, care nu mai au mâini, care nu mai au casă. Așa că, atunci când vorbesc cu voi, sunt un ucrainean, nu ucraineanul (prin excelență, n.n.). Lumea e foarte diversă. Iar dacă vreți să‑i cunoașteți pe ucraineni, trebuie să vorbiți cu cât mai mulți dintre ei. Să nu credeți că eu sau altcineva reprezentăm experiența ucraineană în singurul fel posibil. Unii sunt calmi, alții foarte afectați, sunt traumatizați, chiar agresivi; dar aș spune că, dincolo de asta, ucrainenii sunt destul de optimiști. […] E și destul de mult umor, mult umor negru uneori. Poate că așa reușești să te adaptezi. De aceea am folosit formula de „a trăi în ciuda a ceva”. […] Asta e într‑un fel puterea vieții, care te face să treci peste greutăți.
Cât despre PEN International, avem o legătură puternică. Voi publica un eseu la solicitarea lor, la patru ani de la invazie. Sigur, uneori avem atitudini diferite; PEN International se ocupă mai ales de cum trebuie protejate vocile individuale împotriva opresiunii, pe când la noi nu este vorba doar despre voci individuale, ci despre vocea unei comunități; iar puterea opresivă vine din afară și se îndreaptă spre anihilarea unui întreg popor. Viziunea mea este că, înainte de a apărea libertatea de exprimare, trebuie să apărăm persoanele care au libertate de exprimare. Nu există discurs liber fără oameni liberi. Astfel că discursul de la PEN Ucraina nu se concentrează atât pe libertatea de exprimare, cât pe viața în sine, pe supraviețuire. Și comemorarea face parte din asta; prin intermediul ei, personalitățile culturale care au fost ucise devin voci vii. Este tot un fel de „viață împotriva morții” sau „viață după viață”. Cum să faci acești oameni să fie niște voci vii, nu doar nume pe o statuie. Așa că, în cazul nostru, dincolo de libertatea de exprimare, e vorba și despre partea fizică a conceptului de viu, un fel de prezență biologică, biofilosofică a literaturii. Dincolo de aceste nuanțe, simțim sprijinul PEN International și al multor centre PEN, inclusiv PEN România.
Ovidiu Manoilescu: Mulțumim pentru această conferință. Am două întrebări: […] legat de ideea de comunitate, ce datorie au scriitorii în astfel de situații și ce se poate face în mod concret pentru ca violența să nu devină noua normalitate?
V.Y.:Nu cred că pot defini ce este datoria pentru scriitori, mai ales din poziția de președinte PEN. Suntem o instituție democratică, nu? Acest concept de empatie cred că ar putea fi misiunea literaturii actuale. În secolul al XX‑lea, literatura a fost una a emancipării, a eliberării de ceva. Și asta a dus spre o societate de oameni „eliberați”, care au devenit foarte individualiști, trăind cu iluzia că poți supraviețui fără ceilalți. Și apare o lipsă a sentimentului de înțelegere față de ceilalți, indiferent de ce religie sau ideologie sau club de fotbal preferat au aceștia. Și suntem dependenți de ei. Iar războiul aduce această capacitate de înțelegere. Chiar dacă vorbim despre literatură acum, viața noastră depinde complet de alți oameni. De pildă, viața noastră depinde și de cei care ne bombardează, și de cei care ne repară infrastructura. Și sunt multe povești eroice despre oameni care au stat zile la rând în ger, reparând în apa înghețată termocentralele… Nu cred că a existat o epocă în istorie când oamenii au fost atât de dependenți unii de alții; ca și statele. Și, în același timp, avem această iluzie a individualismului, a autarhiei economice. Iar asta e surprinzător, pentru că noi avem mâncare, energie și protecție datorită altora, și tot trăim în această iluzie că suntem doar niște indivizi a căror datorie este să se exprime pe sine; e vorba despre această iluzie a exprimării de sine, care e cea mai „înaltă” valoare a rețelelor sociale… Aceasta este ceea ce ne poate face azi literatura să înțelegem din nou: să ne arate cât de legați suntem și că avem nevoie unii de alții. Așa aș răspunde.
Mihai Vacariu: […] În 2024, am fost de două ori la Kiev. Unul dintre colegii mei m‑a convins de curând să revin, printr‑o singură frază: trebuie să dovedim sprijin și compasiune, așa că sper să ne întâlnim. […] Întrebarea mea se leagă de experimentul realizat de colegul meu la Facultatea de Științe Economice din Kiev. Le‑a solicitat studenților să se descrie pe ei înșiși prin cuvinte‑cheie așa cum erau înainte de război. […] Cele mai frecvente cuvinte au fost: depresiv, dezorientat. […] Iar pentru perioada de acum, au folosit cuvinte: hotărâre, rezistență, concentrare, libertate. Așadar, chiar dacă războiul a schimbat felul de a fi al oamenilor, […] există un pericol ca oamenii să nu mai reziste?
V.Y.: Vă mulțumesc, sigur, mi‑ar face plăcere să ne întâlnim. Filosofia este foarte căutată în Ucraina, pentru că oamenii au multe întrebări; asta se întâmplă în perioade de criză. Și întotdeauna glumesc cu faptul că filosofia nu înseamnă să găsești răspunsuri la toate întrebările, ci să găsești întrebări pentru toate răspunsurile. Ceea ce nu prea le place oamenilor. Iar când te gândești cum se transformă oamenii… Uneori, da, lumea îi distruge, dar alteori, creează caractere. […] Sunt oameni care au găsit un sens în lupta pe front sau în a se oferi voluntari. […] Poate că atunci când oamenii își găsesc o direcție, asta dă siguranță. Va dura la nesfârșit? Nu știm. Probabil că nu. Din perspectiva filosofiei politice, disciplină pe care o predau, de la gânditorii din Antichitatea greacă până la Montesquieu, găsim aceeași idee: situațiile în care democrația intră în criză apar atunci când oamenii nu mai percep valorile democratice fundamentale drept ceva care trebuie apărat, ci ca pe ceva care este moștenit, ceva care este natural, care va exista întotdeauna și nu are nevoie de protecție. […] Și atunci avem societăți care câștigă războaie, dar pierd pacea. […] Nu există nimic ireversibil în istorie. Iar pe ucraineni nu ar trebui să‑i idealizăm, ei sunt ca oricare alt popor de pe pământ, pot fi mobilizați uneori sau demobilizați; sigur, există acest mare pericol. Deocamdată suntem foarte mobilizați. Iar, ca să fim pe deplin sinceri, dacă intenția rușilor este de a‑i demotiva pe ucraineni, atunci au dat greș; dar dacă scopul lor e de a‑i face să înghețe, atunci, da, își ating scopul.
Florin Hălălău: Minoritatea rusă și‑a modificat perspectiva după începerea războiului?
V.Y.: Este o întrebare foarte bună, dar aș vrea să clarific ceva mai întâi: ce înseamnă minoritate rusă și dacă putem folosi un astfel de concept. Ne putem referi la etnici ruși. Sau la cetățeni vorbitori de rusă. Există diverse grupuri. Poți întâlni etnici ruși care vorbesc ucraineană și etnici ucraineni care vorbesc rusește sau alte situații, de pildă, familii cu tatăl ucrainean și mama rusoaică, unde se vorbește acea combinație numită „surjik”. Așadar, nu putem vorbi despre o populație omogenă etnic și o minoritate clară. E mai complicat de atât; a fi etnic rus în Ucraina nu înseamnă a fi prorus sau pro‑Putin, la fel cum a vorbi rusă nu înseamnă a fi pro‑Putin. În istoria ucraineană, a existat perioada imperială a relațiilor ruso‑ucrainene, în care Rusia a încercat să colonizeze Ucraina, episod înainte de care Ucraina era mult mai conectată cu țările vestice, cu Lituania, Polonia etc. Așa se face că toată această istorie care vine dinspre secolul al XVII‑lea până în secolul XXI nu e doar o istorie a colonizării violente; a fost o perioadă în care ucrainenii își spuneau „rusnîi” sau „ruski”, iar rușilor le spuneau moscoviți; știți că, prin ruși, finlandezii se refereau la suedezi, ruotsi, iar statul medieval ucrainean a fost una dintre formațiunile statale create de vikingi, așa cum s‑a întâmplat și în alte locuri din Europa […]; astfel, inițial, ruși erau numiți conducătorii scandinavi ai popoarelor slave din preajma Kievului. […] De ce spun toate astea? Pentru că în anumite momente din istoria Ucrainei a existat această idee că avem ceva în comun cu Moscova și, deci, trebuie să fim cu ei. În secolul al XVII‑lea, era vorba mai ales de religie. […] În secolul al XIX‑lea, a existat teoria slavofilă, apoi cea socialistă. […] Astăzi, niciunul dintre aceste elemente comune nu mai funcționează: ortodoxia este prezentă, dar nu e un factor‑cheie, panslavismul sau socialismul – în niciun caz; limba rămâne una dintre puținele legături solide cu Moscova, de aceea rușii au justificat invazia și prin presupusa intenție de a proteja vorbitorii de limba rusă. Dar în mod real, nu se poate vorbi despre o minoritate rusă; […] ceea ce se poate vedea după 2022 este că a crescut numărul celor care vorbesc doar ucraineană sau rusă și ucraineană; […] sunt mulți și cei care vorbesc doar rusă sau altă limbă; […] dar asta depinde și de țara cu care Ucraina se învecinează, […] bulgară, maghiară.
Angela Furtună: Există un proiect pentru fiecare situație – război pierdut vs război câștigat – sau incertitudinea va marca deceniile și generațiile următoare?
V.Y.: Este o întrebare foarte bună. Ce pot spune cu siguranță despre Rusia: singura situație în care Rusia ar putea cunoaște o schimbare, o democratizare, este aceea în care pierde războiul. Se vede în istorie. Victoriile Rusiei au condus spre autoritarism și totalitarism. Pe de altă parte, […] pierderea Războiului Crimeii a condus la abolirea sclaviei (1861), pierderea războiului cu Japonia a creat condițiile apariției primei revoluții (1905), pierderea Primului Război Mondial a creat condițiile pentru revoluția din februarie 1917, iar pierderea războiului din Afganistan a dus la prăbușirea Uniunii Sovietice. […] Iar, legat de Ucraina… depinde la ce ne referim când spunem victorie. […] Pentru unii, faptul că ne păstrăm suveranitatea, independența, deja înseamnă victorie; poate pierdem teritorii, dar ne păstrăm independența. […] Există și întrebarea ce se va întâmpla când nu va exista un inamic extern: […] societatea ucraineană poate fi uneori fragmentată, sunt multe traume, există sentimentul lipsei de dreptate, uneori și soldații simt asta. […] Nu știm ce va fi. Nu avem istoria unui stat vechi, ca Rusia. […] Este posibilă victoria Rusiei? E o întrebare bună. Dacă te uiți la toate bombardamentele și la cum suferim de frig, pare că Rusia câștigă. Pe de altă parte, economia rusă nu o duce prea bine; practic, ei își folosesc deja rezervele interne. […] Dar nu putem ști cine va cădea primul. […] În podcasturile mele în engleză, Explaining Ukraine și Thinking in Dark Times, unul dintre invitați afirma că, pentru prima dată, în acest război, se observă paritatea în ceea ce privește nivelul pierderilor și nivelul tehnologic. […] Până la urmă, acest profil descentralizat, ușor anarhic, al economiei ucrainene a creat un răspuns. Iar acum se pune întrebarea dacă avem destule resurse, pentru noi și partenerii noștri: da, avem mai mult armament. Dar întrebarea este cine va avea de câștigat: cea care produce tehnologie și e mai flexibilă – Ucraina […] sau statul puternic centralizat care fură tehnologie și o modifică – Rusia? Așadar, când vorbim despre Ucraina, trebuie vorbit nu doar ca despre o victimă, despre suferință, ci și despre o țară care e mai puternică decât era în 2022, care apără și Europa, căci acesta este și un război declanșat împotriva întregii Europe, împotriva democrației europene. Este un război al noilor imperii împotriva democrației. Ucraina e o țară angajată. Cu asta aș încheia.
