„În sfârșit! Revoluția iubirii a început!” a scris Madonna pe Twitter, în timp ce Lady Gaga i‑a îndemnat pe oameni să fie cât mai liberi: „Liberi să iubim și să fim iubiți. Liberi să ne căsătorim. Liberi să fim egali!” La rândul său, Vladimir Halipli a avut motive să fie mândru de eseul său Amorologia sau revoluția Iubirii. Este, într‑adevăr, încurajator să vorbești astăzi despre Iubire… Iubirea trebuie să fie mai presus de etichete și de intoleranță. Dacă ești iubit, ai acces la secretele veacurilor, pentru că dăruirea ta sălășluiește în fiecare făptură! Dacă ești iubit, ai în tine scânteia vieții, ai esență divină! Așa ar fi spus astăzi și Morihei Ueshi, pentru că și Kant afirmă:
„Datoria de a iubi însă este o absurditate”. Și are perfectă dreptate. Deci, și Arta de a iubi, atât de mult promovată astăzi, este o absurditate. Și iată mă întreb: de ce e atât de promovată de la Ovidiu și apostoli până la tik‑tokerii celebri prostia egoismului – „să învățăm a iubi mai bine”?
Ce este iubirea? Cuvântul acesta, spune Jiddu Krishnamurti, este atât de uzat și de corupt, încât abia îndrăznesc să‑l folosesc. Fiecare vorbește de iubire, fiecare revistă, fiecare ziar; fiecare misionar vorbește neîncetat de Iubirea veșnică. Este oare iubirea o idee sau e o lege mistică? Dacă este, atunci ea poate fi cultivată, alimentată, apărată, propovăduită, deformată în fel și chip? Toată lumea dorește dragoste. O căutăm o viaţă întreagă, dar rareori avem parte de ea atât cât am dori. Este un bun la care râvnim mereu insațiabili.
De ce dragostea este așa de complicată și încărcată de sfidare? Răspunsul poate fi explicat prin „concepțiile MITH despre dragoste”. Noi primim multe idei despre ce este și cum se dezvoltă dragostea. Problema este că aceste paradigme distrug dragostea adevărată. Aproape tot ce suntem învățați în acest sens nu este cu adevărat despre dragoste. În realitate, noi suntem învățați despre nevoie, frică, judecată de sine, iubirea de sine, autonegare, victimizare și apoi suntem învățați să numim „dragoste” aceste lucruri.
Ce altceva este egoismul lui „a iubi” decât dragostea față de propria persoană? De ce mai muncim dacă nu din dragoste de bani, de confort, sau din dragoste de muncă? De ce filosofia n‑ar fi, de fapt, iubire de înțelepciune? La ce ar mai folosi articolul de față dacă eu n‑aș fi încredințat că spun Adevărul despre Iubire? Și de ce parcurgi aceste rânduri tu, cititorule, dacă nu din Iubirea Adevărului, dacă nu împărtășești una sau alta dintre aceste dorințe, de a descoperi Adevărul Iubirii? Iubirea nu se comandă, fiindcă ea este cea care comandă. Partenerul tău este cel care creează ori strivește Iubirea în sufletul tău.
A năzui la siguranță în raporturile noastre înseamnă, oare, în mod inevitabil, a trăi în suferință și frică? Oare această căutare a siguranței cheamă nesiguranța? Am găsit oare vreodată siguranță în vreuna din iubirile noastre? Ce ai găsit tu, dragul meu cititor, în relațiile tale? Cei mai mulți oameni doresc siguranță în „a iubi” și nu în „a fi iubiți”, însă există oare Iubire în „a iubi” când de milenii fiecare om își caută în sine propria Iubire, propriul sentiment, himera pe care nu o poate stăpâni? Noi, strigă astăzi toți din toate părțile, nu suntem iubiți fiindcă nu știm să iubim… Fals! Fals! Știu că vrei să iubești. Știu că vrei să fii și iubit. Toți oamenii doresc acest lucru. Și totuși, sunt numeroși, mult prea numeroși cei care nu se înțeleg unii cu alții.
Cum poate fi rezolvată această problemă? Cum am putea întemeia și menține o relație bazată pe iubire? se întreabă și Hauck Paul în cartea sa Cum să iubești pentru a fi iubit?. Și Seneca îi răspunde imediat, clar și precis: „Dacă vrei să iubești, fii iubit!” Se prea poate că romanii știau ceva mai mult despre Adevărul Iubirii decât Hauck, dar nu și Ovidiu, poetul dragostei, al zeilor și exilului. Pentru eroarea din versurile din Arta Iubirii: „Dacă, Romani, cineva nu cunoaște‑ale dragostei taine,/ Să mă citească; aflând, să se grăbească‑a iubi./ Arta, prin vâsle și pânze, corabia poartă pe valuri,/ Arta cârmește un car: e‑o măiestrie‑a iubi”, Augustus, marele expert în dragoste, l‑a exilat în Tomis. El știa, probabil, mai multe despre Adevărul Iubirii decât știm noi, știa că „a iubi” nu este o artă, ba mai mult, nu poți învăța „a iubi”.
Așadar, parafrazând versetele apostolului Pavel din 1 Corinteni, zic: dacă eu vestesc Iubirea, nu am dreptul să mă laud, pentru că este obligația mea. Căci este vai de tine, cititorule, dacă nu‑ți vesteIubirea! O fac pentru că vreau eu și nu pretind nicio răsplată, dar dacă aș face‑o nu din voia mea, atunci ar fi vorba de o responsabilitate care mi‑a fost încredințată. Răsplata mea este să ofer tuturor Adevărul Iubirii pe care îl vestesc și astfel fiecare îndrăgostit să știe cum să se folosească de partea lui într‑o relație. Mă fac slab, fără lege, hindus, musulman, budist, mă fac robul tuturor ca, oricum, să mântuiesc pe unii din cei ce iubesc fără nădejdea de a fi iubiți; fac totul pentru Iubire, ca să fiu și eu părtaș la ea – asta e răsplata mea.
„Să trecem o dată prin tot timpul inimii noastre/ Care încă bate secunde umane/ Iubiiiirrre, hop‑hei!” Cu refrenul ăsta bântuitor de la Travka în gând, mă îndreptam astăzi la această întâlnire cu Iubirea. E frig afară și dai la tot pasul de cupluri: doi adolescenți care se despart, doi bătrâni care se îndreaptă dureros de încet spre casă, două fete care vorbesc despre cum o a treia a aflat dintr‑un mesaj pe Tinder sau pe Grindr, sau pe Sentimente că relația pe care abia o începe „n‑o să meargă”. În curând va veni și Ziua îndrăgostiților. Cică. Așadar, despre Iubire știm mult mai puține decât despre Platon, iar Tinder, Grindr și Sentimente nu sunt rețelele ideale pentru lacunele noastre.
„Discursul îndrăgostit este, astăzi, de o singurătate cumplită.” Cuvintele îi aparțin filosofului francez Roland Barthes – fac parte din cartea sa despre discursul îndrăgostit. Mulți îl țin, dar nu îl susțin, zice Barthes. Contextul însă e mai amplu: ne aflăm în efervescența epatanților ani ’60‑’70 ai filosofiei pariziene; ca să fii ascultat, trebuie să fii uneori și un pic excesiv. Ce voia autorul să spună însă? Că efuziunea discursului pasional, de proaspăt îndrăgostit e întâmpinată cu cinism de noi, cei care‑l auzim. Suntem toți, pe rând, cinici și apoi, când ne vine rândul, îndrăgostiți. Derâderea cu care privim îndrăgostirea și excesele ei nu vine din faptul că nu l‑am crede pe îndrăgostit, ci pentru că punem la îndoială statornicia discursului său. Cu alte cuvinte, ne apasă și ne poluează idealul unei Iubiri eterne, neschimbate, deși, luați la întrebări, mai toți am fi dispuși să admitem că nu prea merge așa treaba în viața reală.
De unde vine această tensiune? Una dintre teoriile despre ființă ne spune că aceasta e pe veci imuabilă, pe când, în Iubire, ființa apare plină de elan, dinamică, în mișcare. „Fără a fi dragostea lichidă, cum zicea sociologul Bauman, sau cea în rețea, a postmodernilor, Iubirea adevărată e cea care nu încremenește într‑un anumit stadiu, pentru Platon – care nu se blochează la un anumit nivel de cunoaștere mutuală și acceptare a celuilalt. Iubirea redutabilă e perfecționistă. Este elan spiritual, plus verticalitate, ascensiune.”
Ironizat la vremea lui, limbajul filosofic al anilor ’70‑’80 ai secolului trecut despre „prezența absenței și absența prezenței” pare mult mai ușor de înțeles în contextul actual, în care „iubim oriunde și oricând”. Limbajul acestei iluzii capătă materialitate pe ecranele noastre tactile și joacă un rol extrem de important în tot ceea ce numim azi „curtare” online. Așadar, chiar dacă tehnologia a avansat, eterna imposibilitate a îndrăgostitului a rămas în continuare valabilă. Și azi visăm ca Iubirea să însemne fuzionare, ne mână dorința „de a‑i trece celuilalt prin piele”. Recurgem mai mult ca în trecut la limbaj, pentru că, cel puțin la începuturile unei Iubiri pe Tinder, chat sau aiurea pe net, prezența fizică a celui iubit a fost suprimată.
Limbajul însă ucide, spun înțelepții. „Când spun această Iubită într‑un fel, mușc în gol”, zic ei. Așadar, când desemnăm prin vorbe obiectul dorinței, îi anulăm particularitățile și îl înlocuim printr‑un cuvânt. Bernardo Soares, unul dintre multele nume sub care a scris scriitorul portughez Fernando Pessoa, spunea: „Dacă aș trăi o poveste de iubire adevărată, nu aș putea să o povestesc”. Deci, discursul îndrăgostitului este mărturisirea unui lucru imposibil de mărturisit, indiferent cât ne‑am chinui să mărturisim, încontinuu. Iubirea va aluneca tot timpul în spațiul dintre cuvinte, pentru că, în încercarea de a o reda, o înlocuim.
Iubirea adevărată este dincolo de vorbe și cuvinte, este tăcere. Liniște, prietene! să nu strivești tăcerea acestui psalm; nu te opune, lăsându‑te atras în tăcere de forța a ceea ce iubești cu adevărat, adu‑ți aminte și spune: „Ah! cât îți iubesc glasul, Iubito! și când îl aud, tac, cum tace Cerul în jurul unei stele…”
Dacă iubești, ești dator să fii iubit.
A R C A N
