– Куда пошли?!
– Зачем пошли?!
tăcerea soldaților ucraineni
este urmată de zece gloanțe în cap
câte cinci gloanțe de fiecare cap
gloanțe care transformă două capete vii
în două capete scurse pe pământ
una cu pământul
pentru care au ales să moară
pământul în care vor încăpea
pământul care pe unii nu‐i mai încape
pământul care ne mai ține
cât e lumea și pământul…
nu mai pot înghiți dumicatul
caut să‐mi smulg din cap
imaginea fiului meu la pământ
– Куда пошли?…
nu se poate îmi zic
nu se poate să le văd pe toate
cu ochi de mamă
să‐mi închid ochii
să uit
să pot mânca…
simt lumina armei îndreptată spre mine
un ochi de ciclop
neorbit
îmi arde fruntea
ochiul care nu poate ocoli adevărul
simt nevoia să‐l adorm
Să mori, să dormi. Și poate să visezi.
Totu‐i vis și armonie.
Dormi, Viorica! Și mâine e o zi!
Mâine vei putea uita!
Mâine vei mânca din nou!
Alte mame își trimit copiii la război!
Antonina, Olena, Inna, Henea…
tu mâine vei zâmbi din nou
vei condamna războiul din căldura casei tale.
