Puțină lume știe că în limba română există un semn al mirării tangențiale. Unii spun că este același însemn cu cel al întrebării. Dar ce este acesta, de fapt? O formă gheboasă, obosită, care se cocoșează constant în fața misterului de a nu avea un răspuns lămuritor. O soluție. Oare cum cîntă pasărea, cum răsare soarele, cum cade roua sau se presară peste toate ceața, cum curge apa din cer sau țîșnește iarba din huma aburindă, cum zumzăie floarea, înflorind?
Din aceste întrebări sau mirări formulează în pînzele sale și Andrei Gamarț. Chiar mai multe, ascunse. Pe care doar le sugerează.
O face cel mai adesea temător, uneori, alteori – vijelios, năvalnic, inconștient de curajos, dîrz. Semeț. Seria aceasta de lucrări picturale nu te lasă să‑ți așezi comod propria pătură, nici certitudinile, nu tolerează nici prejudecata de a ști. De a formula cu trufie ceva, definitiv. Căci artistul vrea mereu să te surprindă, pentru că el însuși în actul creației se lasă captiv surprizei, gol, misterului de a nu ști, de a nu fi pregătit. De a nu vedea finalitatea. Pictorul așteaptă parcă, ca din senin, să‑i cadă o pară mălăiață în cap și să piardă pentru moment controlul asupra realității imediate, celei pedestre, comune. O clipă sau o veșnică bijuterie a eternității. Pensula lui, înmuiată copios în culoare, este precum raza ce scaldă și bucură pămîntul, colorează verdele, ascunde soarele după nori, veselește stelele, mîngîie piscurile, modelează norii sau sclipirea înrourată de pe frunze sau a firelor de păiuș.
Îmi place cum se concentrează artistul pe sclipirile abia sesizabile de raze care se preling printre corolele dense de copaci și pe luciul de ochi din cristalinul jilav. Nimfele lui dănțuiesc zgomotos și se zglobesc, iar mirarea este că acestea apar acolo unde nu te aștepți. Dar ce este, de fapt, așteptarea? Un tărîm ce se află dincolo de orice știi, cunoști, aspiri și te așezi în afară de orice tăgadă. Așteptarea e surpriză, este simțul unui echilbru care‑ți scapă. Apare brusc.
Andrei Gamarț ne scapă de acestea toate și pictează, mirîndu‑ne, umplîndu‑ne imaginația; ne dăruiește o lume în care fiecare să se scufunde, după placul său frivol, jinduind cu pace la lumea imaginată care‑i lipsește, dar i se arată, poate, în vis, ori i se și dăruiește, brusc, aievea.
Acesta e cel mai prețios lucru în picturile sale: revelația totului în ce se vede. Precauția obîrșiei fiecăruia.
