Mircea V. Ciobanu: „Prietenii în care aveam încredere m-au asigurat că aș avea dosar (eu ziceam că nu am dat niciodată motive serioase, nu am fost un disident notabil)”
Mai întâi dragă Dumitru Crudu, bănuiesc că ceea ce îți propui tu nu va fi o anchetă despre KGB, ci niște „Povești despre KGB” (în percepția fiecăruia). Spun asta, deoarece am ascultat și citit foarte multe „istorii personale”, în care protagoniștii se autovictimizau și deveneau eroi în niște narațiuni în care, povestite prea des, începeau să creadă ei înșiși. Inclusiv, povești din cele cum au fost bătuți „în beciurile de la Lubeanka” (inexistente, după cum afirmă cei care au fost cu adevărat persecutați de poliția secretă sovietică). Dar dacă aceste povești îți sunt interesante, de ce ți-aș refuza plăcerea?
În orice caz, eu îți propun să mai studiezi și documentele (dar și acelea pot fi manipulatorii).
Când ați aflat pentru prima dată de existența KGB‑ului și de la cine?
Despre sistemul represiv sovietic am aflat devreme, dar nu de la părinți sau rude, ci de la un coleg de al meu de școală, pe care fratele său, student la politehnică, l-a luat cu el într-un detașament studențesc în regiunea Magadan (la Kolîma!). Ceea ce mi-a povestit el la întoarcere era egal cu revelația pe care a adus-o lumii Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn, în care, ascultând fragmente citite la „Vocea Americii”, recunoșteam atmosfera incredibilă din istoriile povestite de colegul meu. O altă revelație erau Povestirile din Kolîma ale lui Varlam Șalamov și, mult mai târziu, cele din Basarabia în Gulag a lui Serafim Saka. Câteva zgârcite relatări ale socrului meu care, adolescent fiind, a fost deportat împreună cu părinții în primul val, din iunie 1941, în regiunea Novosibirsk, au împlinit acest tablou macabru.
Aproape inevitabil, despre KGB și posibilii turnători am discutat în toți anii de facultate, chiar dacă multe lucruri nu puteau fi mai mult decât presupuneri. Iar la BUS (Barul Uniunii Scriitorilor) am auzit istorii despre securiști, în timp ce, dacă e să cred știutorilor, aceștia ședeau chiar la masa de alături ori se înghesuiau să nimerească și la masa noastră. Numai că aceste „informații” sau chiar „convingerea” mea și a prietenilor că cineva era turnător nu sunt suficiente ca să certific acest lucru.
Care e primul lucru care vă trece prin minte când auziți pronunțându‑se nume‑ le KGB‑ului? Și ce simțiți: frică, angoasă, revoltă?
Cred că mai curând angoasă. Senzația de neputință de a influența cumva existența acestui mecanism, îmbinată cu senzația de permanentă urmărire și de prezență ubicuă a ochiului de veghe (Big Brother din romanul lui Orwell). Cred că eram ridicoli atunci când, discutând lucruri interzise de sistem, acopeream telefonul cu vreo căciulă la îndemână. Or singura armă împotriva acestuia era sfidarea lui discretă: ascultând emisiunile posturilor străine, citind cărți interzise și povestind bancuri politice, inclusiv, bancuri despre KGB (un gen literar existent doar în spațiul sovietic: anecdota ca literatură, orală, desigur).
Pe de altă parte, în jurul acestei instituții au circulat și multe legende, unele poate chiar ticluite în birourile acesteia. Deși nu sunt sigur că a fost o instituție foarte eficientă. Dacă ar fi fost invers, URSS nu s-ar fi prăbușit. Am citit un dosar cap-coadă despre acțiunile securității comuniste. Adevărat, e vorba de se- curitatea comunistă din România, dar școala era aceeași. Un profesor francez a fost invitat, în anii 70, să țină cursuri de limbă și cultură franceză la Timișoara. Pe tot parcursul aflării sale în RSR, el a fost filat și o armată întreagă de angajați și turnători, care i-au conspectat fiecare pas, raportând superiorilor. Nu a fost un dușman al României sau al regimului comunist; nu a fost un spion sau rezident al serviciilor secrete; nu s-a ocupat cu strângerea de informații ori cu defăimarea sistemului. Dar fiindcă era din Occident, statul a angajat o întreagă camarilă de băgători de seamă. Dosarul lui e un roman perfect, fără acțiune, dar cu incredibile exerciții de interpretare (de suprainterpretare, în limbajul lui Umberto Eco) a fiecărui fapt, gest sau vorbă a „străinului”. Dacă am avea acces la dosarele securității sovietice de la Chișinău, bănuiesc că am găsi și acolo „fapte” de acest gen, fiind urmăriți oameni care nu au avut nici activități, nici măcar intenții criminal-antisovietice. În lipsa documentelor, povestirile orale ar putea fi povești.
În perioada sovietică, au fost studenți și intelectuali care plecau la Odessa sau Cernăuți după cărți românești, citeau literatu‑ ră în limba română, discutau despre faptul că limba moldovenească este română și că moldovenii sunt români, sau despre actu‑ alitatea marilor scriitori români de peste Prut, înfruntând riscul de‑a intra în vizorul KGB‑ului. Ați făcut parte și dumneavoastră din rândul acestora? Știind că există acest pericol, ați mușcat din mărul interzis? Sau ce alte lucruri în afara celor enumerate mai sus ați făcut, expunându‑vă primejdiei de‑a fi luat la ochi de oamenii îmbrăcați în fâșuri de piele?
Aici sunt două aspecte: una e cea cu riscul (și cu partea eroică a aventurii), alta cu „mușcatul din mărul interzis”. Nu am fost printre eroii de la Odessa și Cernăuți, dar am cumpărat cărți de la ei. Ar fi mai bine să-ți spună cei care cunosc mecanismul (ar fi bine să-l întrebi pe Grigore Chiper, d.e.). De regulă, stu- denții de la cămin (eu nu am locuit la cămin) cooperau în acest sens: echipau curierul, îi plăteau drumul, îi dădeau bani de cărți.
Eu mi-am cumpăr cărțile românești de la Moscova, în drum spre casă din detașamen- tele studențești sau de la Kiev (cea mai solidă achiziție mi-a adus-o de la Kiev fratele meu, aviator, care avea zboruri încolo: e vorba de Istoria literaturii române a lui G. Călinescu). Despre vizitele la magazinul „Drujba” de la Moscova (care comercializa cărți din toate țările „Tratatului de la Varșovia”) ar fi poate interesant un caz, ca să vezi, inclusiv, diferența de atitudine a profesorilor noștri. Ne întorceam din Altai, împreună cu colegii de facultate, unde lucrasem în „detașamentele studențești de construcție” și aveam aproape o zi întreagă la Moscova, unde schimbam trenul. Sigur că ne-am plimbat și am băut vin, într-un restaurant „Ogni Moskvî”, situat pe acoperișul unei clădiri din centru urbei – aveam bani, fuseserăm toată vara constructori! Și sigur că am intrat, câțiva dintre noi (nu toți studenții au fost și mari cititori), pe la librăria de pe bulevardul Kalinin. Întâmplarea făcea să-i întâlnim acolo pe trei dintre profesorii noștri, ieșind din librărie (adică făceau și ei disidență intelectuală!). Doi dintre ei, având în mână pungi pline cu cărți românești, ne-au întâlnit cu zâmbet larg, bucuroși că intrăm și noi în „zona interzisă” (unul dintre ei era regretatul, distinsul cărturar Gheorghe Dodiță). Al treilea, în momentul în care intram în magazin, înghesuia la fundul valizei sale (o ascundea, o masca!) o cărțulie în limba română și s-a fâstâcit grozav atunci când ne-a văzut. Acum, cazul mi se pare anecdotic, dar poate că nu am dreptate să-l privesc așa: poate că și el, sărmanul, se temea de studenții-turnători, care poate i-ar fi pus în pericol cariera. Or suspiciunea și neîncrederea reciprocă era o stare cvasigenerală.
Ați fost prinși având asupra dumnea‑ voastră cărți românești sau ați fost prinși sau turnați că purtați discuții despre teme interzise și, drept urmare, să fiți chemați la securitate? Cum au fost aceste întâlniri? Cum au decurs discuțiile cu securiștii? Cum erau acești kaghebiști? Vi‑i amintiți? Ce mai știți despre ei azi?
Am fost prins citind cărți, inclusiv românești, dar nu am fost dus la securitate pentru asta. Fiindcă nu puteau să „mă prindă” decât la ore, profesorii erau supărați enorm pentru faptul că aveam alte activități intelectuale decât să le ascult lecția. Supărarea lor era pentru actul cititului în sine, nu pentru cărțile românești (același Gheorghe Dodiță, pe care l-am pomenit mai sus, împrumutase de la un coleg de al meu o ediție românească a Psaltirii lui Dosoftei). Un venerabil profesor m-a admonestat pentru faptul că la lecția lui… citeam chiar cartea lui dedicată temei studiate! Iar întâmplarea cu adevărat anecdotică (de vreme ce ai pomenit de „cărțile românești”) e că primele cărți editate în România le împrumutasem de la o colegă cu nume de familie rusesc, împătimită de literatura rusă, dar care mi-a dat pe câteva zile primul volum al lui Eminescu din ediția Perpessicius și cartea lui Liviu Rusu Eminescu și Schopenhauer. Deh, rușii aveau acces liber la literatura română, spre deosebire de noi.
Nu am fost dus/ chemat niciodată la KGB. Probabil că nu eram interesant pentru ei.
Când v‑au telefonat și v‑au înștiințat că sunteți așteptați la sediul kaghebeului în ziua cutare și la ora cutare, ce sentimente ați trăit? Dar după ce ați deschis ușa ka‑ ghebeului și ați intrat înăuntru, pe cine ați văzut pentru prima dată?
De vreme ce nu mi s-a întâmplat niciodată, aș putea doar să inventez o istorie…
Ce senzații v‑au încercat când ați pă‑ truns pentru prima dată în clădirea KA‑ GHEBE‑ULUI?
Ar fi un bun exercițiu de imaginație…
Unde în altă parte v‑ați mai întâlnit cu kaghebiștii?
Probabil că oriunde, având în vedere ubicuitatea meseriei lor, dar dacă nu mi s-au legitimat vreodată, de unde să știu?
Iar ținând cont de conspirații și suspiciuni, povești despre securiști am auzit mereu. „Știam” că profesorul X ar fi fost securist (angajat al securității ori turnător din obligație, șantajat cu ceva – nu aveam de unde să știu). Știam de la colegi că actorul Y și criticul de artă Z sunt „angajați ai securității”, dar nu am avut niciodată dovezi.
Iar odată cu declanșarea mișcării de eliberare națională, învinuirea de colaborare cu securitatea sovietică și suspiciunile (probabil inoculate conștient) îi punea la zid pe foarte mulți, învinuiți că ar face un joc dublu și în spatele unionismului declarat s-ar ascunde un agent care lucrează pentru securitatea sovietică sau, mai târziu, rusă. Prăbușirea, succesivă, a partidelor unioniste (PFD, FPM-PPCD, PNL, PL) erau puse în seama acestor „agenți infiltrați”. Dar, în lipsa dovezilor, aceste învinuiri sunt contraproductive și chiar nocive. Mai ales că punerea tuturor eșecurilor în cârca serviciilor secrete îi abolește pe toți „ai noștri” de vină elementară, fie pentru incompetență, fie pentru inconsistență sau elementară deraiere din motive pecuniare, ale unor profitori de duzină, infiltrați în rândurile unor mișcări cu scopuri nobile.
Dincolo de suspiciuni sau de avertizări ale colegilor: ia seama, tipul cu care comunici e de la KGB!, nu am intrat în discuție cu cineva care s-ar fi prezentat că este de la securitate.
Fiindcă am pomenit de barul scriitorilor, l-am frecventat un timp, începând cu sfârșitul anilor 80 și poate că multe lucruri erau altfel decât mai înainte. Bine, câțiva indivizi, după spusele colegilor, erau prezenți doar pentru a conspecta/ înregistra tot ce discută între ei scriitorii. Fiindcă era deja perioada dezghețului, m-am mirat foarte tare: de ce să tragă cu urechile la spusele mele, dacă eu îmi declar public opiniile și convingerile și le mai și scriu în textele mele? De ce e nevoie de un informator plătit, când poți să cumperi ziarul în care nu am scris altceva decât ceea ce spuneam și aici, la masă? Chiar aș fi curios să aflu ce informații prețioase aduceau superiorilor acești turnători de duzină (mai ales că unii dintre ei se îmbătau mai mult decât „clienții” lor). Și mi-am imaginat că dosarele de la securitatea din Chișinău o fi semănând cu dosarul lectorului francez de la Timișoara despre care am spus mai sus: pierdere de timp și de hârtie pentru informații despre fapte mai mult imaginate decât produse.
Dar, pe de altă parte, această supraveghere a nenorocit și a mutilat multe destine, fără să contribuie cu nimic la ceea ce s-ar numi securitatea statului.
În fine, poate că întâmplările cu securiștii nu au fost doar anecdotice. Într-o noapte am fost atacat violent și barbar de un grup de lepădături. Nu mi-au luat decât puținii bani pe care îi aveam (era vară, aveam pe mine doar o cămașă cu mâneca scurtă), buletinul de identitate și legitimația de participant la războiul din Transnistria (egal cu un abonament de troleibuz, ca să înțelegeți de ce îl aveam cu mine – apropo, nu am mai recuperat-o și nici nu mi-am făcut o alta). M-au lovit cu o rangă (semnul pe față îl mai port și azi), m-au bătut cu picioarele (maxilarele îmi sunt de atunci protezate cu metal). Un polițist, care venise la spital împreună cu niște colegi de la Frontul Popular (eram atunci vicepreședinte și președinte al Organizației Profesorilor Creștin-Democrați), a spus cam următoarele lucruri: cel mai curând se va ști destul de repede cine au fost făptașii, dar tu, cel mai probabil, nu o vei afla niciodată. Cam din acest motiv unii prieteni au fost convinși că ticăloșii care m-au atacat erau trimiși de cineva de la „Planetariu”, iar unii chiar „știau” și cine ar fi fost comanditarul. Am refuzat, însă, să învinuiesc pe oricine, de vreme ce nu aveam probe, iar poliția nu mi le-a putut furniza. Ce cred eu despre asta? Cred că, mai curând, m-au confundat cu cineva; nu eram eu nici dușmanul cel mai mare al „bănuitului” X, nici măcar dușman al statului. Dar mai știi…
Aveți bănuiala cine v‑a turnat la secu‑ ritate?
Prietenii în care aveam încredere m-au asigurat că aș avea dosar (eu ziceam că nu am dat niciodată motive serioase, nu am fost un disident notabil) și că cineva ne toarnă permanent. Ei, bine, cu turnatul e altceva. Nu știu cine a avut angajamente scrise (și câtă eficiență au avut angajamentele), dar cunosc aproape la sigur oameni care ne-au turnat permanent, fără niciun fel de angajamente, la decanat, la sindicate, la komsomol etc. Probabil din boală. Sau din vocație. Unii dintre ei, care i-au nenorocit pe colegi, fără, zic, să fi avut angajamente, dar fiind pârâtori de cea mai joasă speță, continuă să-și facă meseria și azi, fiind cetățeni onorabili și chiar mari patrioți. Dar, în lipsa dovezilor, nu voi da nume.
Ce neplăceri ați avut din cauza asta?
Dacă aș vrea să mă victimizez, aș face-o foarte simplu: aș pune tot drumul meu anevoios, cu deloc fericita epocă a studenției, cu angajările dificile la serviciu, cu întârzierea debutului editorial și cu toate problemele mele sociale grave din era „socialismului dezvoltat”, zic le-aș pune pe toate astea în seama securității care mă pedepsea pentru că nu eram un cetățean sovietic exemplar, pentru că nu am vrut să-mi fac o carieră cuminte de funcționar sovietic ascultător, că mi-am bătut joc de puterea sovietică, că am citit cărți interzise, că am ascultat posturi de radio interzise, că am construit antene sofisticate ca să „prind România”… Dar nu vreau să mă victimizez în acest mod (în asemenea hal), de vreme ce cam toată lumea normală a avut de suportat aceste impedimente. Cu, desigur, excepția acelor „patrioți” care au făcut carieră și în URSS, și în Moldova independentă… și ca angajați al Statului Român.
Am aflat numele unuia dintre kaghe‑ biști, era Dulce, interesant nume pentru un kaghebist. Dumneavoastră l‑ați cunos‑ cut? Cum era acesta ca om?
Îmi pare rău, nu știu cine e.
Se vorbea în cercurile dumneavoastră de prieteni că tipul cutare sau cutare ar fi kgb‑ist sau turnător la securitate?
Bineînțeles că bănuielile existau și unii oameni foarte concreți din anturajul literar, artistic sau al studiului artelor (exista o formulă inspirată, inventată de disidenții sovietici: „искусствовед в штатском”: „critic de artă în civil”) erau suspectați de colaborare cu securitatea sovietică. Crezi că ar fi corect să dau nume (de unii sunt aproape convins, îi cam știe toată lumea), de vreme ce nu am dovezi?
La câteva luni după ce am intrat la Fa‑ cultate, am fost chemat în cabinetul deca‑ nului de la jurnalistică, unde mai era și un domn cu o pălărie în cap. Era de la KGB. Mi‑a dat o carte de vizită, rugându‑mă ca a doua zi să‑l telefonez pentru a ne întâlni. În perioada aceea eu mă cam dedulcisem la băut și m‑am făcut în aceeași seară pul‑ bere, pierzându‑i și cartea sa de vizită în timp ce mă scormoneam prin buzunare în incinta unui magazin unde intrasem ca să mai cumpăr o plasă de sticle de vin. Pe care, după ce le‑am băut, am uitat cu desăvârșire de existența acestui tip și de propunerea sa. Nu l‑am mai văzut nici‑ odată. Nu știu ce ar fi putut să‑mi spună dacă ne‑am fi întâlnit, poate ar fi vrut să‑ mi propună să colaborez. Dumneavoastră ați avut asemenea întâlniri? Vi s‑a propus să colaborați?
Dumitru, tu povestești cazul de parcă ai regreta că ai pierdut cartea de vizită. Să înțeleg din asta că doar beția te-a salvat de colaborarea cu securitatea? Glumesc, dar tocmai asta aveam în vedere când ziceam că ancheta ta dispune la creații literare. Istoria pe care o povestești e literatură pură (nu neapărat ficțiune), e o nuvelă încheiată: Cum (din cauza băutului) n-am devenit turnător. Pălăria de pe capul securistului e chiar un detaliu literar, ca și plasa cu sticle de vin…
Ați colaborat cu securitatea?
Nu. Eram prea neserios.
Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB‑ului?
Da, dar neapărat în scopuri de studiere a istoriei, nu pentru a deveni instrumente de șantaj. Adică, fie deconspirate integral și fără excepții, fie oferind acces fiecăruia doar la dosarul personal (pentru a vedea, inclusiv, rapoartele celor care l-au turnat), fie la dispoziția istoricilor care studiază epoca. Singurul lucru care mă face să am rezerve față de aceste dosare e că multe documente pot să fie deliberat contrafăcute, ca să ascundă faptele criminale ale sistemului și să compromită oponenții. De vreme ce vorbim despre un mecanism represiv ticălos și criminal, de ce am crede că ei ne-au lăsat moștenire adevărul?
Ce ați făcut până acum ca dosarele KGB‑ului să fie deconspirate? Dar în pre‑ zent ce faceți ca să fie adoptată legea lus‑ trației?
Am votat, împreună cu tine, adresarea consiliului Uniunii Scriitorilor privind necesitatea legii lustrației și a deconspirării dosarelor. În prezent, aștept, împreună cu tine, ca această lege să fie aprobată. Dar legea LUSTRAȚIEI vizându-i doar pe cei care vor să obțină funcții, iar vechii securiști și turnători la KGB (dacă mai sunt în viață), fiind la vârsta pensionării, ea va avea efect nul. Pe de altă parte, nu cred că dosarele securității vor fi deconspirate vreodată pentru un interes pur-sportiv, al curiozității. În fine, după cum a arătat experiența altor state, dosarele – nu uita că sunt făcute și păstrate la securitate! – pot fi un excelent instrument de manipulare post-totalitară. Eu sunt scepticul moderat în acest sens. Marii ticăloși vor rămâne pururi anonimi, iar noi ne vom concentra săgețile pe niște oameni care, eventual, au fost puși să semneze niște angajamente. Ori poate mai sunt și azi șantajați și impuși să fie ascultători. Dar cei care au suferit cu adevărat din cauza KGB ar trebui să insiste să aibă acces la dosarele lor, aici sunt de acord cu tine și cu intențiile tale.
Istoriile din auzite și din presupuneri nu vor face prea multă lumină, iar pe anumite segmente pot fi nocive, băgând zâzanie – bazată pe bârfe, în esență! – între literați, artiști, intelectuali.
Eu te-aș îndemna, în pornirile tale, să obții, totuși, acces la cât mai multe documente autentice. Și să le faci o triere critică, a eficienței factologice, nu una a eficienței artistice.
