Cinci poeme de Lennart Lundh

Lennart Lundh este un excelent poet, prozator, fotograf și istoric american, recunoscut și respectat pe plan internațional. Opera sa a fost publicată în multe țări ale lumii începând cu anul 1965.

Într‑o zi, poate în curând sau mai târziu

voi sta la marginea muntelui


și voi face muzică
și voi scrie un cântec
și voi picta colțul de stâncă avântându‑se în sus
și voi aduna cuvinte într‑un poem


tu vei fi cu mine


și te vei mira la porunca lor
și te vei cățăra în ciuda temerilor tale
și vei cânta un ecou delicat
și vei dansa într‑un ritm desăvârșit


ne vom întâlni acolo


în umbra amestecului dezordonat de pietre
de la un punct de observație îndepărtat
de amintirile pe care le părăsești
în îmbrățișarea caldă a inimii mele


astfel încât chiar dacă voi fi singur
nu mă voi simți însingura.

Mama și Copilul

Când aveai un an
am petrecut o zi la Disneyland.
Mama ta, unchiul meu și cu mine
te priveam unul după altul
în cărucior
și ți‑l împingeam pe rând.
În noaptea aceea, în pătuțul tău
ai ținut ochii larg deschiși timp de o oră,
asimilând, probabil, ceea ce văzuseși,
și apoi ai zâmbit dulce în somn.
Nu‑ți vei aminti nimic din toate acestea, dar
noi încă mai vorbim despre ele.


Au trecut din ziua aceea
cinci decenii și un pic.
Fiul tău s‑a întors din război,
la fel cum, la vremea mea, și eu m‑am întors dintr‑al meu.
Privirea lui peste masa la care luăm cina este
înnegurată și distantă.
Sper că atunci când va deveni tată,
va visa la niște vremuri minunate,
și mă tem că atunci când va deveni bunic,
va întoarce cuțitul în cicatrici ascunse
și își va aminti de trupurile lui
la scăpătatul zilei.

Aud râul cântând

când mă gândesc la tine. Acea toamnă timpurie din Paris,
apa care acoperea treptele largi de pe malul stâng, câștigând
și pierzând în intensitate pe măsură ce bărcile treceau –
toate acestea fac parte din povestea noastră. Ne simțeam
ascunși în niște umbre vagi, parte a orbeniei înșelătoare
a iubirii. Știu că eram pierduți printre sărutări, adâncit
fiecare în apropierea celuilalt, fără a uita de existența
lumii din jur, dar acordându‑i cel mult rolul de zgomot
de fundal. Ochii închiși mi te revelează – erai îmbrăcată
în pantaloni negri prinși cu o centură, bluză albă cu un
decolteu adânc și haină subțire în carouri. Problema este
că noi nu am fost niciodată la Paris. Iubirea noastră nici
măcar nu a apucat toamna. Poate că doar unul dintre
noi a fost îndrăgostit. Dacă nu s‑a întâmplat niciodată, o
amintire este oare o minciună?

O femeie

cântă la lăută printre florile sălbatice din vârful dealului.
Acorduri pe care le‑a învățat de la scripcarii mai vârstnici
atunci când ei reprezentau legătura ei cu trecutul, iar ea era
modul lor de a‑l salva. Melodii pe care le‑a auzit la radio
noaptea târziu, când undele călătoreau la nesfârșit din
orașe pe care ea nu le va vedea niciodată. Combinații de
note apărute în mintea ei, ale sale spre a fi dăruite și altora
atunci când va veni timpul, ale lor prin șansa de a le fi
preluat de la ea.

Nu, nu așa.
Nu este o femeie care cântă la lăută.
Este o violonistă,
îi reprezintă pe toți violoniștii,
întruchipați în sine.
Ea și lăuta sunt una.

Lângă ea stă un băiețel, care îi ajunge până la talie și mă
privește cu neîncredere cum mă apropii de ei, calculând
din ochi ce fel de viitor le‑aș putea eu aduce în acest
sanctuar din pădurea ce se rostogolește și se cațără pe
deal. El ar putea să‑i fie fiu, frate mai mic sau pur și
simplu un copilaș din sat. Ea îl învăluie, de sus, într‑o
privire menită a‑l liniști prin simularea faptului că ar
ignora apropierea mea.

Poate că ea își va schimba acordurile.
Poate că va crea unul nou.
Poate că va începe să cânte
un cântec de dragoste sau un cântec trist
sau unul care va fi și una, și alta;
știi, există asemenea cântece.

Și poate că îmi va face semn să mă așez printre flori
în timp ce își va dansa dansul de violonistă, sau reel*‑ul
mamei sau al surorii sale. Și poate că, prin intermediul
unui zâmbet îmbietor, mă va îndemna să‑mi iau chitara și
să cânt împreună cu ea, să‑mi lipesc călcâiele și să încep să
dansez alături de ea.

Poate vor fi
niște acorduri dure,
niște acorduri ușoare.
Sunt atâți de poate
încât nici nu știm încă ce va urma.


(Traducere în română: Mircea Dan Duță)

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Alex Popescu

Sapă două morminte

Gust pământul casei,Unde mă întorc din fiecare dimensiune.Este sărat precum sângele, fierea, urina, rahatul și lacrimileCelui care mi‑a violat și ucis copiii, soția, mama, viața

Noutăți
Ivan Pilchin

western 1915

mi‑ai arătatun cartuș de aramăpe care l‑ai găsit înpământul grădinii noastre un cartușfără urmă de tragereieșit la suprafațădupă ploaia îndelungatădin această toamnă un semn al

Noutăți
Natalia Pîntea

Moartea în poezia Valeriei Coțofană

Recent, în colecția „Pulsar” a Editurii Prut, a apărut volumul de debut Pentru ce trăim și pentru cine murim? al Valeriei Coțofană, membră a atelierului

Noutăți
Marcela Benea

Sufletul Nataliei

Cum auzul îi slăbise aproape de totsonorul televizorului Natalieiera mereu dat la maxim –de‑aici și iritarea vecinilor.„Nu fac nimănui niciun rău.Ce vor ei de la

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *