În momentul în care am auzit ecoul vocii Augustinei Visan, am conștientizat că este nevoie de acest exercițiu, de a asculta poetul citindu-și versurile – fără joc teatral, fără jonglerii de prestidigitație sau seducție. Doar intimitatea creată prin actul de a auzi pe cineva împărtășind un fragment din sine.
Poezia Augustinei Visan aduce în prim-plan durerea generațională, transferată de la cei care au fost înaintea noastră și care ne-au marcat existența în copilărie, persistând și prelingându-se peste cei nenăscuți, peste cei ce ar fi putut să se nască. Ploșnițele apar atunci când suferința fizică dispare și singurul lucru pe care îl mai auzi este bâzâitul insuportabil al unor gânduri bine dosite în conștiință. Totuși, „Toată lumea din salonul ăla strigă. Nu încerca să ucizi vreuna”, căci mirosul devine sufocant atunci când te lași prins de amintiri putrede, pe care „oricum nu le vei putea ucide”, pentru că, în fond, oricât am încerca, nu putem elimina tot ceea ce s-a petrecut și nu putem șterge urmele trecutului. Așa cum noi suntem o frântură din părinții noștri, și copiii sunt un fragment din noi. De aceea, poate, „fetița s-a născut moartă”, căci ea a adunat prea multă suferință coagulată într-un corp atât de mic și de firav. „Aveți copii, domnișoară?” – asta întreabă toată lumea, dar la ce bun o familie dacă tot ce aduni din ea sunt speranțe deșarte și un mare gol, un vid lăsat de „sora ta care credeai că o să te sune, de copilul pierdut, de un soț care măcar nu te-a bătut, de căsnicia părinților tăi din care singurul moment fericit a fost cel dintr-o fotografie de la nuntă pierdută. Fericirea s-a sfârșit în momentul în care a început. Azi va fi altfel ți-ai spus, nu mai vrei să strângi fânul ăsta plini cu spini, dar devii precum o ciupercă otrăvitoare pe care se mișcă o furnică”. Ai dat naștere unui mort, ceva sigur trebuie să fie otrăvit în tine. Nimeni nu plânge, ești de vină, l-ai făcut de rușine. Durerea ta cea mai mare devine problema altora, iar tu privești spre tine ca la un corp străin. „Mama are grijă de mine, așa cum o făcea de când aveam o lună”, așa cum și ea ar fi avut grijă de Miriam, deși aceasta nu e acum decât „o jumătate de corp putrezit de durere și de ploșnițele ce apar după dispariția ei. Nu încerca să ucizi vreuna. Pe toate oricum nu le vei putea ucide. Domnișoară, aveți copii?” O întrebare recurentă care înțepa înainte de nașterea copilului mort și care acum înjunghie – niciodată nu va mai fi la fel, nu vei mai fi la fel. Ploșnițele continuă să zboare, urcă dinspre cot pe braț, iar întrebarea Aveți copii, domnișoară? răsună în minte și în salon, va deveni o altă ploșniță, durerea nu te va părăsi niciodată. „Nu ai inimă, dar crezi în Dumnezeu.”
(Preluat de pe ALECART)
