Eliška Beranová (18 mai 1994) este o prozatoare, poetă și avocată cehă specializată în probleme de mediu. A absolvit Facultatea de Drept a Universității Caroline din Praga și a studiat Dreptul Internațional al Mediului la Universitatea din Oslo. Cartea sa Băiatul cu cap de pește a fost nominalizată pentru premiul Magnesia Litera în anul 2022, cel mai prestigios premiu pentru literatură acordat în Republica Cehă. Printre operele sale mai importante se numără nuvela La cules de afine și poemul Cântec de leagăn.
Gară
Un tren de pasageri cam avariat își „scuipă” singurul vizitator în miez de noapte la marginea orașului, o femeie măruntă înfășurată într-o haină neagră impermeabilă. Silueta sa întunecată iese în evidență din albul dureros al zăpezii care acoperă împrejurimile. Îl salută pe controlor cu un semn din cap abia perceptibil și își târăște trupul firav și obosit spre clădirea gării. Deși nu a mai văzut-o de mai bine de șapte ani, gara îi vorbea cu familiaritatea unui prieten vechi. Ca și cum ai fi întâmpinat de propria reflexie în oglindă după un somn lung. Cunoaște fiecare crăpătură din pereți, fiecare pietricică lipsă și fiecare inscripție gravată pe băncile vechi de lemn ale sălii friguroase de așteptare. Ceasul cel antic, ce întârzie cu câteva secunde la fiecare minut, răsună puternic în spațiul gol. În cupola din tavan, niște muncitori palizi dansează triumfător. Ca și cum nimic nu s-a schimbat. Își coboară umil capul spre gresia alb-maronie și inspiră adânc același aer umed cu gust de cafea, țigări și detergent înțepător. Din cârciuma fără nume de la colțul sălii de așteptare, hiturile rock răsună în surdină, înăbușite de certuri inutile și râsete feminine zgomotoase, la limita plânsului disperat. Toate acele emoții zilnice reprimate, care se revarsă din oamenii beți ca spuma din halbă, trezesc în femeie amintiri întipărite adânc. Pășește în cârciuma inundată de fum năucitor și, cu voce tremurândă, comandă o vodcă și o cafea neagră.
Chiar la această masă de pe colț, cu un picior șubred, susținut de trei suporturi de halbă, stăteau cu Roman înainte de plecarea definitivă a fetei. Au fugit spre gară direct de la ceremonia de absolvire a liceului, îmbrăcați în haine festive de adulți, cu care contrasta valiza ei animată și portocalie, pe roți. Sub razele dogoritoare ale soarelui, guguloaie amare de sudoare li se scurgeau pe tâmple. Au reușit să ajungă la timp în bezna veșnică a barului din gară pentru a bea rapid o bere și pentru a fuma o țigară. Roman a comandat un suc de zmeură în locul alcoolului obișnuit, a mototolit în mână suportul de halbă și asculta trăncăneala fetei despre slujba ei din Australia și despre planurile ei de a călători treptat prin toată Asia de Sud-Est. Era prima vară pe care nu o petreceau împreună, de când se născuse ea. În curând, fata avea să urce în tren și să dispară din viața lui Roman. Sigur, vor continua să-și scrie unul altuia. Își vor trimite poze, dar nimic nu va fi ca înainte. Viețile lor se vor schimba dincolo de a mai fi recunoscute.
În timp ce pentru fată această transformare aducea cu sine promisiunea de a face surf pe plaje nisipoase, de a descoperi specii nemaivăzute și de a gusta mâncăruri exotice, Roman își imagina o cameră rece de cămin într-un oraș străin și aglomerat, nopți lungi nedormite petrecute răsfoind un dicționar anatomic mare, locuri de muncă cu jumătate de normă, împrumuturi și nostalgia după o viață fără griji, viață care nu se va mai întoarce niciodată la vârsta adultă. Obligații și responsabilități, doar atât îi răsuna în cap. Sorbea din băutura de zmeură și luă o țigară de la fată, la care altcândva ar fi strâmbat din nas ca la un cui bătut inutil în coșciug. Voia să vomite și să moară din cauza acelei țigări, se gândea el, în timp ce inhala fumul amar în plămâni și încerca să memoreze fiecare detaliu de pe chipul fetei. Era încântat de sclipirea din ochii ei de pisică, la fel ca atunci când îl convinsese la vârsta de șase ani să se cațere împreună pe pinul de cinci metri din fața casei, sau când îi povestise la treisprezece ani despre concertul punk la care voia să meargă vineri în secret, în ciuda interdicției puse de părinții ei. Părul ei des și roșcat se ridica sălbatic de pe frunte, ca și cum nu ar fi rezistat niciun minut în cocul serios pe care și-l făcuse în mod excepțional în dimineața aceea. Când era privit în lumină, părea ca o aură. Nasul ei pistruiat era puțin umflat și roșu, ca întotdeauna. Roman nu știa dacă soarele, frigul sau emoția l-au făcut să arate așa, dar își amintea de nasul fetei așa cum fusese dintotdeauna. Nu i se părea urât sau frumos. Pur și simplu strălucea roșiatic în locul său obișnuit. Probabil chiar cerea atenție cu nerușinare, la fel ca întreaga ființă a fetei. Ea respira viață prin fiecare por, cu o veselie obraznică. În valiza ei cu roți grele ținea promisiunea unui viitor palpitant. Vorbea cu admirație despre trenuri și păsări, ca și cum ar fi avut vreo legătură una cu cealaltă, despre acei călători invincibili ce parcurgeau distanțe supraomenești, despre acei exploratori firavi care se bucurau din plin de viață. Vorbea despre trenuri, păsări și Australia, în timp ce Roman își bea sucul fără a scoate un sunet. Ea fuma prea mult și transforma lichidul auriu în ea însăși, incapabilă să aprecieze pe deplin prezența singurului ei prieten de-o viață. Desigur, îi va fi dor de el, al naibii de dor, însă încerca să se gândească la asta cât mai puțin. Fuma mult, bea bere cu găleata și vorbea despre trenuri, păsări și Australia. Era mai bine decât să fie inutil emoționată de despărțiri. Oricum își vor scrie. Poate că va merge să o vadă vara viitoare. Gata cu emoțiile inutile. L-a sărutat ușor pe obrazul palid, a turnat în ea restul de bere și l-a salutat pe băiat printr-un zâmbet nonșalant.
Când urca scările abrupte ale trenului rapid spre Praga cu valiza ei portocalie și strălucitoare, se simțea ca un star de cinema. O femeie tânără, emancipată, pe drum către visul ei. Canguri australieni, păianjeni și șerpi, temeți-vă, și-ar fi dorit să strige și, cu inima ce bătea cu putere, își concentra toată atenția asupra descrierilor palpitante ale ținutului îndepărtat și întors cu susul în jos, care urma să devină noul ei refugiu în câteva zile, în timp ce singurul oraș și singurii oameni care contau cu adevărat dispăreau pe fereastră.
(Traducere din cehă de Andrei Săndulescu)
