Psihologii afirmă că fiecare avem reacții diferite la stresul acut al războiului. Unii, la fel ca mine, înțepenesc. Toate cuvintele, înghițite, înnădușite, ca niște ghemușoare de ace (asemănare ciudată, sau nu, cu virușii SARS-CoV-2 de prin postere) băteau în stomac, în tâmple, pornind inima la galop nebun în noapte. Refuzau să iasă afară pe gură, să se transforme în sonorități cunoscute, duioase. De parcă n-am știut a vorbi niciodată. Trebuia să învăț o altă limbă, căci realitatea brusc devenise alta, de neconceput. Ca un iepuraș fricos, suflețelul, căci a citit despre război în cărțile de istorie, a auzit dramele din șoaptele unor bunei cu amintiri ca rănile mereu deschise, a privit filmele Pianistul, Lista lui Schindler… Aceste imagini, înviate ca niște fantome într-un castel numit „Eul în singurătatea cea de toate zilele”, au creat fantezii cu cele mai groaznice scenarii înainte ca ele să apară pe pozele făcute în orașele din Ucraina. Fantasmele înfiorătoare, ca niște balauri au tras după sine o tristețe, „machiavelic-perfidă”, ce a năucit și mai mult cuvintele speriate. Riscam să rămân mută. Asemeni unui violoncelist fără degete. Sau ca un muzician fără auz. Recunosc, au fost momentele alea groaznice, de coborâre în hău, când „El era în mine, iar eu – în afara mea”. Mă dezintegrasem cu Dumnezeu-Cuvântul. De ce îngăduie El așa palme peste fața drepților? Copilași nevinovați, îmbătrânind de la o clipă la alta. Mame îngropându-și feciorii. Fiarele cu șenile înaintând-înaintând… Dar, poate, mai mult decât toate, mi-era frică de pielea proprie „multpreagingașă”,
ce nu mai suportă, de la un timp, frigul, de propriile papile gustative „multpreaexcitate”, ce nu suportă foamea și te-miri-ce bucate. Nu m-aș fi hotărât nici în câteva zile care dintre lucruri să mi le iau ca re- fugiat. Diplome un teanc? (Aici ar trebui să râd). Care carte m-aș încumeta s-o las? N-aș putea trăda nicio icoană! Dar ghioceii? Pisica? Să mă ascund în beci? Cum adică fără rețea?
Am încercat să liniștesc cuvintele tulburate de frică adormindu-le, zece-douăsprezece ore noaptea și câteva ziua. Negând realitatea. Să conserv pentru o vreme Cicoarea din mine.
Ba! Să-mi iau amintirile cu bucurii, să mă întărească! În această durere începută pe 24.02.2022 m-am întâlnit cu mine însămi, am plâns, m-am rătăcit, apoi mi-am continuat drumul.
Dar pe El îl caut! M-au pus cu viața niște Oameni frumoși, trimiși în cale în ceas întunecat, de o mie de ori, de zeci de mii de ori, de la praful de tun. Frumoși, îmi trimiteau diferite filmulețe, care te învață cum să trăiești în noua realitate, mă sunau de încurajare, îmi scriau mesaje. Ne educam unii pe alții din mers, suferind pentru tristețea lumii. N-aș fi eu însămi în alt spațiu geografic, pe tărâm liniștit, fără acești oameni.
Tata. Născut în timpul celui de-al 2-lea război mondial, trecut prin foame, ne încurajează cu glas viguros, ca să ne ridice. Ca un reanimatolog suflă din viața lui în pieptul meu curaj. E mai puternic decât mine prin Credință, cultivată cu fiecare pas de durere pe parcursul vieții. A avut destulă, câtă putere duhovnicească are acum. L-a slujit pe Domnul „așa cum a făcut-o Sf. Iosif, cu umilința unui anonim”. Mi-e rușine să cad, având un așa tată. Ne spune să păstrăm comuniunea cu Tatăl Ceresc, pretutindeni, oricând.
Întoarce-mi, Doamne, cuvintele! Le aud, dar nu le înțeleg. Le citesc, dar îmi sunt străine. Cea mai deschisă carte până nu demult, „DEX”-ul, îmi pare inutilă. Fără cuvinte mă transform într-un animal fricos, doar cu instincte. Nesiguranță că nu le voi stăpâni. Cine e sigur de cum va reacționa pe timp de criză? Neputința de a opri tăvălugul războiului. Incertitudinea unui curs firesc al vieții. Exil din identitatea proprie în care am fost cu câteva zile (ani!) în urmă. Exacerbarea sensibilității bolnăvicioase la nedreptate. Una dintre marile încercări ale spiritului mi se oferea acum. De viață, de moarte. Hohot de plâns alături de cei ale căror case au rămas fără uși, primăvara fără arbori, „memoria fără pat”, „negru fără alb”. Ia de la mine, dă‑le lor!
După primul verb revenit la mine – „CRED”, treptat-treptat, se mai întorcea câte un cuvânt. Unul din ele -„timp”- „își despică păstaia chiar acum” (V. Woolf ). Desigur, „timpul are viteze inegale”! Ne-am maturizat duhovnicește brusc, în câteva zile, cum n-am fi reușit în ani lungi pe timp de pace. Timpul s-a dublat, cât să ne cuprindă toate gândurile noi, nedumeririle, conexiunile cerebrale în formare evolutivă. De parcă am fi fost scoși din timp, ca să ne privim dintr-o parte. Martori, martiri, marionete, monștri…? Cine suntem cu adevărat? Care ne este menirea? Avem o credință vie, lucrătoare? Sau din altare preferăm tăcerea în locul adevărului dur? Timpul de mâine, nenăscut încă, pare un Iona în burta chitului.
Care e stânca în care ne putem ascunde, când se dă „un pumn în stomacul cerului” senin, înroșindu-l? Stânca și cetatea, și limanul cel lin sunt chiar în noi. Acceptarea suferinței, ca să poți face următorul pas. Acceptarea întâmplărilor neînțelese de mintea umană. Să fie asta și smerenie, virtutea virtuților?!
Drumul către Ierusalim trece prin Ucraina. Putem să fim pe cale fiecare prin vocația sa. Mulțumim sutelor de voluntari și oameni cu suflet mare, celor care au făcut donații, necondiționat, celor care au protestat curajos. Mulțumim lui V. Țurcanu Jr. și echipei pentru filmulețul făcut să sensibilizeze oamenii ce dibuie prin ceața dezinformării. Mulțumim, Moni Stănilă, că ai vrut și ai încercat să fii mamă vie și apă pentru fetița Tania, căreia i-a murit mama. Să nu ne clătinăm de disperare.
„Spune-mi, temnicerule, nu tu l-ai legat? De ce tremuri acum”? Unii au putere mai mare atunci când sunt legați decât cei care nu poartă lanțuri. Câte modele de răbdare, înțelepciune și bunăvoință ni se oferă acum, în vremea războiului din Ucraina, retinelor? Oameni purtându-și frumusețea interioară pe ascuns, ajutându-i pe cei căzuți în nevoi. Exemple vii, nu din cărți. Hai, cuvintelor, reveniți! Se merită de mers înainte.
