Lionel Duroy: „Copilăria mea a avut un impact foarte mare asupra adultului care am devenit”
Dumitru Crudu: Lionel Duroy, avem plăcerea să te avem în calitate de invitat special la atelierul „Vlad Ioviță”. Vrem să facem cunoștință, să‑ți aflăm povestea.
M‑am născut în oraşul Bizerte din Tunisia, într‑o familie cu 10 copii, eu fiind al patrulea. Eram o familie foarte săracă. Mama era casnică. Ulterior s‑a îmbolnăvit şi a fost internată de multe ori la psihiatrie. Tata a fost un muncitor simplu. Vindea aspiratoare şi ulei pentru maşini. Pentru că nu aveam bani, deseori eram deconectați de la alimentarea cu gaze şi electricitate. Din acest motiv am trăit mult timp la lumânare. Oamenii ne considerau nebuni, pentru că în Franța nu se mai trăieşte la lumânare. Din cauza problemelor financiare, am fost expulzați din apartamentul în care locuiam. Şi atunci, timp de trei ani nu am mai mers la şcoală. Am avut grijă de frații mei mai mici, Armel şi Miriam, mezina, care avea 18 luni. V‑am povestit toate acestea pentru a vă explica de ce, la vârsta de 18 ani, mi‑am părăsit familia, împreună cu fratele mai mare, Ştefan. Am închiriat o garsonieră şi am încercat să trăim pe propriile noastre forțe. Eu cred că am devenit scriitor pentru că familiei mele i s‑a făcut o mare nedreptate. Toată lumea ne detesta. Aveam impresia că trăim într‑un război. Era foarte ciudat. Nimeni nu ne ajuta. Pentru toată lumea eram ridicoli. Şi îmi amintesc că nu voiam să fac studii. Nu‑mi doream să am nicio meserie. Voiam doar să scriu. Am început să scriu pe la 18 ani. Nu am publicat tot ce am scris, dar când am publicat primul meu roman, titlul era Rugați‑vă pentru noi. Îmi amintesc ce emoționat am fost când mi‑am văzut cartea în vitrinele librăriilor. Atât de mult am fost expulzați şi dați afară de peste tot. Şi atunci m‑am gândit că scriitorii nu pot fi dați afară sau expulzați. M‑au dat afară pe uşă şi eu am intrat pe fereastră. A fost o emoție extraordinară să‑mi văd cartea în librărie, cu numele nostru pe copertă, care fusese ridiculizat până atunci. Am fost invitat să vorbesc la radio şi la televiziune. Cartea a avut mult succes pentru un prim roman. A fost vândut în 15 mii de exemplare, iar ulterior a fost adaptat pentru cinema. Deci, a fost ca o revanşă pentru tot ce ni s‑a întâmplat.
Dumitru Crudu: Cum s‑a născut această carte? Ce drum ai parcurs până a ajunge să o scrii și cum ai scris‑o?
A fost un parcurs foarte lung. Am început să scriu la 18 ani. Iar cartea mi‑a fost publicată la 39 de ani. În această perioadă, am scris trei versiuni diferite ale cărții. Tot în acest timp am devenit jurnalist. Patru ani am făcut munci de jos. Într‑o uzină de robinete, la o fabrică de maşini, chiar şi măturător de stradă am fost. Într‑o zi, fratele mai mare, cu care locuiam, Ştefan Duroy, care a devenit un mare fotograf, lucrările lui fiind expuse în toată lumea, mi‑a spus: „Nu poți publica la 19 ani. Dacă îți place să scrii, fă‑te jurnalist”. Aşa am intrat la Agenția Centrală de Presă. După aceea, la ziarul „Libertatea”. La ziar am lucrat opt ani, iar cinci ani – la „Evenimentul de joi”. Acolo l‑am întâlnit pe editorul meu şi am publicat două cărți. Am devenit prieteni foarte buni. Mă susține până în ziua de astăzi.
Maria Ivanov: Spuneți‑ne, vă rog, care sunt diferențele între prima versiune a cărții și ultima?
Sunt foarte diferite din punct de vedere stilistic. Încercam să scriu un text care să se potrivească cu emoțiile mele. Şi de fiecare dată eram dezamăgit de ce ieşea. Când am scris ultima versiune, deodată am simțit că este vocea potrivită.
Natalia Pîntea: Este o carte sută la sută biografică sau ați inclus și elemente de ficțiune?
Este o carte absolut biografică, fără elemente de ficțiune. Am vrut să arăt cum văd copiii lumea adulților care sunt în cădere. Am surprins şocul şi maturizarea precoce a unui băiat de 10 ani, care a văzut‑o pe mama lui căzând pe jos, cu uleiul fierbinte peste ea. Pe atunci locuiam într‑un bloc, la lumânare. Toți copiii erau în jurul mesei şi mama a căzut pe spate în uleiul acela. Când a început să urle, a fost ceva groaznic. Atunci s‑a terminat ceva. E foarte greu să descrii o asemenea scenă, pentru că trebuie să înfrunți durerea care te copleşeşte. Un scriitor trebuie să fie lucid în momentul creației. După acel incident, mama a fost spitalizată, iar noi am rămas numai cu tata. El era mai bun, mai blând decât mama, dar era foarte necăjit fiindcă avea multe datorii. Datora bani la toată lumea. Îi era foarte greu să crească zece copii. Deseori frații mei se îmbolnăveau. Uneori, părinții o duceau atât de greu, încât aveam impresia că şi‑ar fi dorit să fi murit frații mei. Prima versiune a romanului a fost scrisă din perspectiva unui copil. A fost o variantă mai drăguță. Ultima versiune a fost scrisă 20 de ani mai târziu, din perspectiva unui adult, şi atunci am simțit că am reuşit să cuprind drama adevărată a familiei mele, dar şi a eului narativ.
Maria Ivanov: Domnule Duroy, Dumitru Crudu, dar și alți scriitori utilizează umorul pentru a se autoridiculiza. Dumneavoastră ați folosit umorul ca modalitate de autoapărare? Este o defensie conștientă? De ce totuși ați renunțat la prima variantă?
Am renunțat la prima variantă pentru că nu era adevărată. Nu era corectă. Dar în versiunea definitivă, când scriam, de obicei plângeam de râs. De exemplu, tata era foarte amuzant fără să‑şi dea seama şi asta era interesant. De exemplu, ne lua la magazin să cumpărăm de mâncare. Odată, i‑a dat vânzătoarei o bancnotă de 600. Noi am cumpărat produse alimentare de 300. Tata o ținea de vorbă pe vânzătoare, iar ea s‑a încurcat şi i‑a dat două bancnote de 300 înapoi. Deci, cumpărăturile în ziua aceea au fost pe gratis. În fond, cartea e tragico‑comică, dar la realizarea filmului s‑a pus accent pe comic. E foarte greu să cuprinzi într‑un film ambele aspecte.
Natalia Pîntea: Dumneavoastră ați făcut parte dintr‑un grup social defavorizat, care ar fi trebuit să beneficieze de compensații și ajutoare materiale din partea statutului. Vi s‑au acordat?
Astăzi, statul francez ajută familiile vulnerabile, dar în perioada aceea nu aveam parte de aşa ceva. Anii despre care vorbesc sunt 1960‑1970. Eu aveam 10 ani în 1960. Era sfârşitul războiului din Algeria. Pe atunci, Franța avea alte probleme decât să se ocupe de cei săraci. În 1954, Abe Pierre a lansat un apel în toată Franța pentru că oamenii mureau de frig. Suntem în acest context istoric. În perioada când nu mergeam la şcoală, nimeni nu a venit să ne cheme. Să le spună părinților că au obligația să‑şi trimită copiii la şcoală. Azi, dacă părinții nu‑şi trimit copiii la şcoală, familiile sunt ajutate de asistenți sociali şi copiii ajung la şcoală. Romanul Supărarea, scris din perspectivă adultă, a avut trei sau patru premii. Am fost invitat la Salonul de Carte, şi unul dintre premii a fost acordat din partea Serviciului de Electricitate din Franța. Directorul general mi‑a dat un cec pentru o sumă mare de bani în fața întregii adunări din sală. Atunci, m‑am ridicat şi i‑am spus: „Nu am chef să primesc acest cec, pentru că atunci când am fost mic, din cauza întreprinderii dumneavoastră de electricitate, am trăit trei ani numai la lumina lumânării”. Şi în momentul ăla s‑a scuzat şi a zis: „Astăzi nu mai facem acest lucru, să tăiem lumina”. I‑am spus că nu este adevărat. Am locuit cu familiile arabe, cărora statul şi astăzi le taie accesul la electricitate şi apă.
Maria Ivanov: Și ați reușit să vă detașați de copilăria dumneavoastră? Sau până în prezent vă vin amintiri foarte puternice?
În general, noi suntem făcuți din copilăria noastră. Suntem produsul copilăriei noastre. Şi când am scris Supărarea a fost pentru a‑mi explica anumite lucruri. Copilăria mea a avut un impact foarte mare asupra adultului care am devenit. Eram şase băieți şi patru fete în familie. Şi cred că băieții din familie au un raport foarte special cu femeile. Mama ne‑a terorizat foarte tare. Pe când aveam 13 ani, unul din frații mei mai mici a căzut de pe scaun în baie şi şi‑a zdrobit fața. Mama urla să fac ceva, era nebună. Eu m‑am panicat, nu ştiam ce să fac. Tata nu era acasă. Am alergat desculț la cafeneaua de la colț ca să sun la salvare. Când revenea mama din spital, de fiecare dată ne ascundeam ca să nu o vedem. Din acest motiv, toată viața mi‑a fost greu să iubesc şi să trăiesc cu o femeie. Când a murit mama, din zece, doar trei copii au mers la înmormântare.
Natalia Pîntea: Povestea dumneavoastră descrie foarte mult tragism, foarte multă tristețe. Dar aș vrea să vă întreb care este cea mai mare bucurie din viața dumneavoastră.
Cred că aceea de a fi bunic (plânge).
Dumitru Crudu: Care este cartea ta preferată din tot ce ai scris și de ce?
Am scris aproximativ 22‑23 de romane, dar patru contează foarte mult pentru mine. Supărarea, o carte importantă despre viața mea din perspectiva adultului. După ce am scris‑o, mi‑am zis: „Acum pot să mor”. Iarna oamenilor este o carte despre criminalii de război şi a avut nevoie de foarte mult muncă. Devenirea unui criminal m‑a intrigat foarte mult. Când scriam despre războiul din Iugoslavia, generalului care comanda trupele serbe i s‑a întâmplat un lucru teribil. Fata lui s‑a sinucis cu arma tatălui. Era în anul şapte la medicină. Era o familie perfectă înainte de război. El era colonel, la pensie. Îngrijea albine, făcea miere şi, deodată, începe războiul şi devine un criminal de război. A treia carte este foarte poetică. La lansare a venit foarte multă lume şi sunt fericit. Cea de‑a patra, la care țin foarte mult, se numeşte Mie nu mi s‑a întâmplat nimic şi este un autoportret.
Natalia Pîntea: Sunt traduse în română cărțile dumneavoastră? Unde le găsim?
Este o singură carte, pe care am intitulat‑o Eugenia. A apărut în 2019, la Editura Humanitas, în traducere de Simona Modreanu.
Dumitru Crudu: Suntem la finele acestui dialog. Aș vrea să‑mi spui: este mai greu să scrii despre tine decât despre război?
Când scrii despre război, devii din nou jurnalist. Nu e uşor să scrii despre război. Dar când scrii despre tine trebuie să fii clar, corect. Când scrii despre tine nu poți să fii împăciut, trebuie să fii drăguț sau să găseşti o variantă pozitivă. Nu poți să fii complezent, trebuie să fii just. Citind foarte multe cărți, mi‑am dat seama că nu sunt singur pe lume. Că şi alții au trăit ca mine sau altfel, dar oricum, e interesant să le citesc poveştile. De aceea ne face foarte bine să scriem cu toții. Cred că este prea trist să trăieşti viața fără a lăsa nimic din ceea ce ai înțeles.
