Unele persoane dau publicității autografele primite, făcându-și din ele un titlu de glorie. Mie mi-e străin acest lucru. De data aceasta, însă voi apela la autograful autorului, mai bine zis la o sintagmă din el – „alte revelații ale scribului” (este vorba de o aluzie la volumul Revelațiile scribului, apărut în anul 2018). Or, se pare că aceasta ar fi poate chiar mai potrivită pentru titlul volumul de față – Ochii demiurgici ai iubirii. Cu atât mai mult cu cât, în afară de compartimentul Mor să te văd cum strălucești în toate, dedicat sentimentului care mișcă sori și stele, cartea mai conține compartimentele Cu inima în palmă și Jurnal de carantină.
Astfel, tematica noii apariții editoriale este destul de vastă, Gheorghe Doni axându-se atât asupra relațiilor poet-societate și poet-poezie, splendorii lumii, trecerii implacabile a timpului, nedreptăților istorice, cât și asupra bucuriei tainice a dragostei. În textele sale, el pornește de la revelație, de la scânteia care luminează întunericul, griul obișnuinței și al nesimțirii. „În abisul poemului/ lumina străfulgeră/ de la un capăt la altul”, afirmă poetul în poezia Lumina răzbate. După această străfulgerare, urmează munca asupra cuvântului, munca prin care textele își obțin perfecțiunea și pe care autorul nu se sfiiește s-o cânte: „Mai bine să te ia pustia/ decât să lepezi poezia// mai bine mort sau dus cu pluta/ decât să-ți părăsești reduta// mai bine strangulat de-o stea/ decât să te dezici de ea” (Mai bine). Și reiterează, în altă parte, ideea arderii de tot: „jertfă – înșine ne-aducem vieții, când/ Avem ca ghizi fulgerătoare stele” (Trecere).
Poetul insistă și rodul efortului său e pe față, strălucind în cele mai reușite poezii. Voi cita aici doar poemul Spirală, care este și cantabil, și provocator, menit să te scoată, pe spirală, din starea de comoditate: „Îmi ești calea/ și armura/ mă arunc în sus/ de-a dura/ și mă-ncercuiesc pe roate/ împins/ din singurătate/ axa mi-i/ de-a rostogolul/ în cercuri/ făcând ocolul/ din făptură/ stea încinsă/ pe spirală/ lung întinsă/ tot în sus/ rotindu-și zorul/ și cu mersul/ și cu zborul”. Acest mesaj e în consens deplin cu mărturisirea poetului: „nu traiul liniștit/ Nu interesu-ngust mă preocupă” (Doar că respiri nu-nseamnă că trăiești).
Totodată, poetul, fiind o fire delicată, ezittă în fața cuvântului, este asediat de îndoieli și se străduiește să evite „rana din cuvânt”, să capteze „frumusețea/ din salba de vis/ a cuvintelor” (Aceste rânduri). Aceasta conferă versurilor sale o alură fragilă, aeriană, imponderabilă: „În adâncul inimii mele/ am urzit cântece/ pe care nu m-am grăbit/ să le arăt nimănui// unele dintre ele/ s-au cristalizat ca niște perle” (*** În adâncul inimii mele…).
Poetul, avid de splendoarea acestei lumi, nu se limitează la anumite subiecte. Pentru el, nu există granițe temporale și fizice, granițe între lumea văzută și cea nevăzută. Zidurile care se ridică tot mai frecvent între case, între oameni și între țări nu sunt în stare să-i acopere orizontul viziunii sale creatoare.
Balansând între versul clasic și versul liber, Gheorghe Doni nu își pune atât problema prozodiei, cât pe cea a sensurilor, a scoaterii în evidență a lor. El, însă, este frământat de această bifurcare și consideră de cuviință să dea o explicație: „De versul clasic/ mă leagă/ frumoase amintiri”, cu el „trag firul/ legăturii/ cu/ predecesorii” (Crez).
„Sufletul bucuros de moarte” al poetului este sensibil la fiecare adiere a vântului, la fiecare unduire a florilor, la „curgerea” aparent neobservată, dar insidioasă a „timpului”: „roua stelară/ de pretutindeni/ tresaltă/ în inima mea// au de ce/ uneori/ mi se face dor/ de amurgul/ ființei?” (Dor) El este cel care vine cu ideea spovedaniei, care este strâns legată de cea a pocăinței. Or, fără de aceasta din urmă nu poate exista liniște sufletească și menținere în matricea credinței ortodoxe: „Am nevoie de spovedanie// să scap de conștiința vinovăției comune/ precum și de cea a propriei vinovății” (Spovedanie). Vedem că poetul, asemeni rugătorilor îmbunătățiți duhovnicește, își asumă nu numai propriul păcat, ci și păcatul celor din jur.
Gheorghe Doni este unul din puținii poeți care, în iureșul vieții contemporane, ridică pe piedestal iubirea, dedicându-i versuri „ca o apă cristalină”. Conform lui: „Din iubire… răsună/ Glasul de triumf al vieții” (Binecuvântați să fie cei îndrăgostiți). El este cucerit de manifestările dragostei, desprinse din orice detaliu, oricât de nesemnificativ, ce ține de ființa iubită. Și nu poate să nu exclame: „Frumoasa mea de ziuă și de noapte/ mor să te văd cum strălucești în toate” (Mor să te văd cum strălucești în toate) sau să nu mărturisească: „Te iubesc/ și-ntreaga lume/ mi-e străină fără tine” (*** Te iubesc…), adăugând: „Tu îmi colorezi/ zilele și nopțile” (*** Tu îmi colorezi…).
Atmosfera acestor versuri apare mai pregnant în poezia În doi: „Ești o făptură ca o rază/ Care să zbor mă-naripează.// Ca o agățătoare plantă,/ Până la cer mă-nlănțui toată.// Văd soarele, văd luna, stele,/ Cu tine mă îndrept spre ele,// Cu tine străbat universul;/ De tine plin mi-e gândul, versul;// Și tot cu tine-mi văd vecia,/ Îmi spulber tihna și pustia.// Iar când se-aprinde asfințitul,/ Parcă ne-ar prinde și sfârșitul –// Înlănțuiți sub foc de astre,/ Pe patul răstignirii noastre”.
De altfel, cum e și firesc, într-un final, poetul recunoaște: „zi de zi tot citesc/ din a ta epopee/ și n-o pot înțelege/ până la capăt/ femeie” (Epopeea ta).
Jurnalul de carantină completează în mod fericit volumul de față, punând niște accente dureroase și amplificând prin dramatismul său mesajele din celelalte compartimente. Esența frământărilor din perioada respectivă e exprimată grăitor în rândurile: „Viață, viață, cât ești de fragilă!/ Uneori atârni mai de nimic” (Carantina – 2020). Depășind, însă, această notă minoră, poetul revine la cota sa de ardere maximă: „Doar că respiri nu-n- seamnă că trăiești” (Doar că respiri nu-n- seamnă că trăiești…).
Astfel, jurnalul de carantină devine un jurnal de idei, de sfidare a morții: „Cireșul de la geam mi-a înflorit/ E un semn bun venit ca prin minune:/ El sugerează că nu-i de murit/ Cât încă cineva te-așteaptă-n lume” (Cireșul de la geam mi-a înflorit). Poetul nu se lasă intimidat de sabia lui Damocle a pandemiei și înfige „colții de leu ai poeziei” în nedreptățile sociale, în viciile omenești și în platitudinea vieții, își face examene de conștiință și poposește printre amintiri dragi inimii. În calitate de final al primei impresii despre acest volum cu multiple valențe poetice și ideatice se potrivește de minune un fragmet din poemul Cunoaștere: „Toate s-au spus parcă pe lumea asta./ Și totuși încă multe sunt de spus./ Un univers înnoitor e viața,/ Deschis cunoașterii, dar nesupus.
