Universul romanului-puzzle Vulpea lui Akira (Editura Trei, București, 2022), al lui Ioan Mihai Cochinescu, stă sub o zodie ludică, aflată la interferența dintre mimicry și ilinx, cele două categorii enunțate de Roger Caillois, în faimosul său studiu dedicat jocului ca formă de cunoaștere și inițiere, Homo ludens. Dintre cele patru categorii de jocuri, Caillois consideră că acestea două sunt în măsură să configureze un univers în care teatralitatea, onirismul, iluzia și masca devin simboluri ale unei anumite jovialități dionisiace, întâlnite în faptele sau felul de a fi al personajelor.
Pe un fundal ludic se desfășoară, în romanul de față, într-un mod aleatoriu-halucinant, întrepătrunderea dintre realitate și irealitate, adică dintre evocarea unor vremuri trecute și o gamă largă de secvențe onirice sau suprarealiste. Perspectiva subiectivă a narațiunii este cuprinsă, bruiată pe alocuri, de vertijul intempestiv al istoriei concrete, vijelioase, strivitoare. Latura documentară a relatării dezvăluie întâmplări care conferă o pregnanță cinematografică întregului puzzle sau mozaic narativ, realizat prin acumulări faptice, mnemonice, descriptive sau onirice.
Biografism, histrionism și iluzie
Personajul-narator locuiește împreună cu familia sa într-o clădire impozantă și plină de mister, în formă de l, în Timișoara de la începutul anilor șaizeci. Circul face parte din universul copilăriei acestuia, pe care o reconfigurează în cheie ludică și onirică. Circarii devin prezențe constante, se mută în aceeași casă cu personajul, se împrietenesc cu ceilalți locatari, iar atmosfera histrionică și teatrală însuflețește, în scurt timp, întreaga așezare cuprinsă până atunci de o existență aflată la granița dintre sobrietate și cenușiul cotidian.
Atmosfera de bâlci, travestiul, periplul măștilor, al personajelor histrionice sunt câteva dintre elementele unei narațiuni, când alerte, când lente, impregnate de suflul nostalgic al altor timpuri. Secvențe ale copilăriei, pline de neprevăzut și de inefabil, se înlănțuie sau contrapunctează cu cele ale maturității, o etapă aflată în stadiul reevaluărilor, al redimensionărilor unui trecut în cheie afectivă, dar și fictivă.
Prezența animalelor sălbatice, a corturilor sau a circarilor stârnește atât un amuzament aparte, atașant, cât și curiozitatea legată de existențele lor misterioase și contradictorii. Omul-bivol, femeia-păianjen, pitica fără mâini, Rosamunda de la Luna Park și alții devin prezențe cât se poate de pitorești. Rosamunda, împreună cu fiica ei, Beatrice, îi solicită serviciile mamei naratorului, care e croitoreasă. În scurt timp, între tânăra și enigmatica Beatrice, prototipul Olguței din La Medeleni, diferită de mama ei, și povestitor se va naște o prietenie trainică, transformată, odată cu trecerea timpului, într-o sursă de aventuri ale unor explorări erotice și spirituale, deopotrivă.
Astfel, de-a lungul întâmplărilor diferite în timp și spațiu, cei doi ajung să fie închiși într-un beci al clădirii, care aduce cu o catacombă, căreia imaginația naratorului îi desenează o întreagă geografie a aventurii și a necunoscutului, întrucât, după cum afirma acesta, ,,eu, unul, sunt convins că toate subsolurile palatelor Seccesion comunică între ele cu întregul sistem de catacombe săpate pentru apărarea în cazul unui atac armat din partea vreunui dușman”. Alte întâmplări insolite dezvăluie, tot mai pregnantă, granița fluidă dintre realitate și vis. Printre acestea se regăsesc: întâlnirea cu sirena pădurii care își ducea veacul în apele agitate ale cascadei formate într-un buncăr, existența unui tramvai nălucă în care copilul de altădată va fi purtat pe străzile unei Timișoare căzute pradă cenușiului anilor comuniști, revolta hazlie a unor elefanți aduși de un circ străin în oraș sau calitățile de saltimbanc ale tatălui protagonistului. Toate acestea par desprinse din universul Cireșarilor sau cel al Medelenilor, proiectate însă într-o atmosferă purcăretiană.
Subteranele visului
Orașul Timișoara devine, în viziunea copilului de atunci, un spațiu labirintic, unde necunoscutul capătă și apasă totul în jur cu o forță spectrală. Unde misterul și neprevăzutul învăluie, într-un mod copleșitor, atât nocturnul, cât și diurnul. Citadinul acesta de esență gotic-fantasmatică are un impact semnificativ asupra vieților sau a poveștilor, conturând geografia spațiilor, caselor, străzilor care, parcă, fac parte dintr-o rețea urban-valpurgică, desprinsă din operele lui Poe, Chirico sau Gotfried Benn.
O serie de tuneluri, din subteranele orașului, se prelungesc la nesfârșit. Ele comunică și cu alte așezări, configurând, astfel, o legătură ascunsă între lumi, universuri sau povești. Casele, construite în perioada Imperiului Habsburgic, au, cu toate acestea, și arhitectura lor exterioară, halucinantă, încărcată de-o luxurianță vetustă uneori, impregnată de-o vechime atemporală. Misterul așezărilor nu poate fi cuprins sau receptat, în mod unitar. El se reverberează asupra universului uman și obiectual printr-o serie de ramificații ale insolitului, ale visării și ale universurilor paralele, care stârnesc neliniștea, curiozitatea și determină personajele să călătorească între realitate și ficțiune, între trecut și prezent, cu un firesc dezarmant.
În cele mai multe situații, străbătute de un ușor aer gotic, relatarea se focalizează asupra subsolurilor, a unor serii de ziduri sau încăperi subterane, unde majoritatea personajelor locuiesc, fie se ascund sau sunt exilate, fie iau parte ca martori sau simpli participanți la povești fantastice, derulate aici. De asemenea, la tot pasul, de-a lungul zidurilor nesfârșite, când te aștepți mai puțin, apar firide sau portițe, care duc spre alte realități misterioase ori spre încăperi întunecate unde au loc fapte ilicite, concupiscente. Nocturnul sau senzația de spațiu fără frontiere ale acestor așezări amplifică și mai tare tensiunea vesperală a acestui univers bolgic, aflat în inima urbanului.
Pe de altă parte, orașul pare, și el, o desfășurare enigmatică de linii, sensuri sau direcții cuprinse într-un păienjeniș spectral și alienant. Gustul pentru detaliu, acumularea succesivă de elemente arhitectonice care dezvăluie scene mitologice, statuile umane, de pe frontispiciile sau suprafețele clădirilor, mențin și ele senzația neliniștitoare a unor prezențe care ar avea efect anihilator asupra oamenilor sau a viselor acestora. Sârmele care se întind deasupra curților, precum și cele care se întind deasupra întregului oraș, pe care saltimbanci reali sau imaginari fac tumbe, forma de acvariu a unui tub de apă în care vor înota naratorul împreună cu Beatrice, alături de pești, apele Begăi care tăinuiesc chipuri de sirene sau alte mistere ascunse, toate acestea desăvârșesc o panoramă oniric-nostalgică a lumii amintite, desprinse dintr-un tablou de Chagall, dar proiectat în universul spectacular al lui Felini sau în cel grav-melancolic al lui Antonioni.
Arhitectura fotografică a trecutului
Reconstituirea atmosferei de sanatoriu a castelului de la Sinești, senzația de părăsire și de ruină fizică sau morală a împrejurimilor, aerul permanent nocturn al locurilor par asemănătoare celor din filmul Glisando al lui Daneliuc. Apar și scriitori ca Marquez, Llosa, alături de regizori și scenariști care intră în scenă, cu o dezinvoltură și cu o franchețe aparte. Naratorul, la fel de spontan, va intra în vorbă cu acești scriitori, le va cere permisiunea să se fotografieze împreună cu ei, declarându-le admirația și bucuria întrevederii, într-un rafinat exercițiu ludic de comunicare și comuniune între culturi, narațiuni sau afinități literare.
Fotografia apare ca laitmotiv al memoriei și al bilanțului. Forța vizualului exprimă metafora recuperării și a re-comuniunii. Apare, astfel, imaginea unui carusel cinematic în care întâmplările, personajele, decorurile alternează, se conectează, în permanență, indiferent de instanța temporală sau spațială. La fel de firesc, multe legături evoluează, chiar dispar definitiv în negura uitării. Reconstituite din fragmente sau dezvăluite în întregime, fotografiile nu au rolul de a închide, între zăbrele de celuloză, întregul trecut. Ele au rolul de a explora calitatea unei existențe trecute care încă mai comunică, prin fire invizibile ale magicului, ale spectacularului, dar și ale speranței sau opțiunii, cu faptele sau oamenii din prezent.
Umorul, aventura și energiile care conferă culoare și pitoresc unor gesturi, fapte sau atitudini îmbină, în cartea de față, libertatea imaginației cu cea a jocului ca modalitate de cunoaștere și identificare cu lumea înconjurătoare, de acum și dintotdeauna.
