Poezia se naște
din tristețe.
E o depresie albă
ca rimele‑ne‑rime.
Ca râmele‑ne‑râme
într‑un pustiu
unde apa și‑a uitat formula
și bâjbâie printre cozi de șerpi:
râmă? ne‑râmă?
râmă? ne‑râmă?
mă sau nu mă?
Există în mine o lume
care nu poate fi accesată deliberat
care e în mine dar nu‑i a mea
și mă bântuie.
Mă pomenesc în brațele ei reci
tocmai când respir lumină
când mi se pare
că am tuns bine iarba
adică buruienile
adică hățișurile
adică… tot ce‑o fi fost umbră…
Se zice că o asemenea lume
e în fiecare dintre noi.
Unii i‑au venit de hac,
dar tac –
nu vor să ajungă
în instanță…
Totuși
să‑ți omori subconștientul
nu e oare
legitimă apărare?
numai mamă să nu fii
numai mamă să nu fii
numai mamă să nu fii
numai mamă să nu fii
de fii…
în Ucraina
Cuțitul acela…
pe care‑l înfige în mine
ăla cu sute de nume și identități…
ăla care decide
cine merită și cine nu
după criterii
doar de el știute
absurde și neînțelese
precum îi sunt și căile…
Cuțitul acela ești tu!
Haha, ce eroare:
știu că te credeai om!
Timpul curge vâscos
pe lângă mine
mă întreabă curios din mers:
tu cine ești?
Parcă trebuia să mori
demult, în zori
după o noapte
de băut
șampanie brut.
Ai supraviețuit?!
M‑am grăbit
să te șterg din registre?
Oops, se mai întâmplă…
nu orice pistol la tâmplă
împlântă
Uneori mă mai împiedic
de o stare trăită cândva
nu acum când nu mai are cine
să mă doară
căci cățeii nu trădează.
Am trei ai mei – jujuci alintate
ferchezuite tunse spălate
vaccinate
și alții doi afară –
iarnă și vară
la o intersecție de drumuri –
merg să‑i hrănesc și pe ei
de două ori pe zi
zi de zi zi de zi zi de zi…
Mă așteaptă cu cozile‑ceasornice
maidaneze tipice…
De un singur lucru mă tem –
să nu cumva să se convingă și ele
că oamenii trădează
că nu sunt mai brează
decât cei care m‑au trădat pe mine.
Așa că mă rog să nu obosesc
să nu mă satur să tot alerg
și să nu fiu nevoită
să plec din țară din cauza
rușilor care vor veni
într‑o dimineață
ca într‑un roman de‑al lui Iulian…
