Mi-s ruginite falangele degetelor de când n-am mai scris. Scârțâie dorul de grai în mine. M-am inhibat, m-am ascuns în propriul trup, am zis că nu mai privesc decât în depărtare. Dar mi-e frică să nu mă împiedic de întunericul șchiop, de-aceea rămân să rătăcesc prin mine, căutând ieșirile din groapa nopții.
Rutina ca o rugină se prelinge pe omoplații mei. Am evadat spre propria mea nepăsare. Cred că mi-am deocheat cuvintele, poate de aceea acum nu mai pot scrie.
De la o vreme nici să mă rog cum se cuvine nu mai pot, nu-mi mai fuge gândul spre orizonturile de îngeri pline. Și cât de tristă mi-i viața atunci când nu am timp să stau cu mine în confesional. Genunchii nu mi se mai apleacă în rugăciuni, icoanele nu mai sângerează cu speranțe. Mi-am permis să dormitez, să-mi protejez sufletul de gândurile hulitoare, să-i dau calmante ca el să rămână în bahnă, liniștit și ferit de lumea furibundă.
Golul în care trăiesc acum mi-i mult mai plăcut. Aici este locul desăvârșit pentru a-mi culca sufletul ostenit.
Dar, chiar dacă mă străduiesc să-mi inhib tristețile, așteptările surde încă nu au zburat din mine. Tu încă te legeni prin mine, chiar dacă am încercat să te scot din rădăcini.
Gândurile care mă duc spre tine mă asurzesc. Scâncetul meu se înalță spre-o nouă zare. Încă mai atârnă de gâța timpului un dor și dacă încerc să-l ascund în mine, simt că mă pierd pe mine. Și încep să nu mai recunosc făptura cu părul lung, ce mă privește din oglindă. Prea multe chinuri mi-au mutilat făptura, dar eu nu am vrut decât să fiu eu însămi.
Am să mă ascund de toate gândurile și de cuvinte, și chiar dacă amintirea ta spânzurată nu are de gând să moară, am să aștept ceasul despărțirii noastre. Am să mă spovedesc seară de seară și-am să aștept să nu mai respiri prin mine și ca dorul meu cu trena-i lungă până la ceruri să se rupă-n șapte. Iar până atunci, mă rog de mă iartă, o să rămân în rutina mea istovitoare.
