Versiune adaptată la anii 2020-2024 după Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (2018‑2019)(Continuare din numărul anterior)
V
atâtea lucruri noi și vechi s‐au întâmplat.
țarcul de sârmă ghimpată a fost dus la muzeu,
omul s‐a născut proclet, era scrijelit pe o bancă în parc,
dar noi ne‐am încăpățânat să credem că omul s‐a născut poet
pe frig, zăpadă, mâzgă, ploaie.
iar viața merge înainte cu toate intestinele ei ieșite în afară.
uneori trăim printr‐o singură fotografie veche
proiectată pe un monitor cu rezoluție extra
sau printr‐o cafea băută dintr‐un porțelan, cu multe urme de buze.
IHTIS, ar trebui să ne întoarcem la răstimpurile peștelui de sidef,
ascunși în catacombe cu sfeșnice de calcar.
what will happen with your soul if you will die tomorrow,
așa era scris cu vopsea, sub un pod,
de către un nou ecleziast într‐o limbă de împrumut,
încrezător că parohiile sunt umplute cu confetti.
primăvară dulce, fiul meu cel dulce, frumsețea unde ți‐a apus?
ești mort acum, dar vei găsi toată‐nvierea în tine
ca să ne dai și nouă un gram.
en una noche oscura, într‐un caiac din cer,
fiul crinului ne va ridica pentru totdeauna din praf.
dă‐ne nouă puterea tulpinii care se‐nalță!
în afara oaselor aranjate perfect stă un cortex‐santinelă,
în gară trenurile s‐au amestecat
și nimeni nu cunoaște punctul de origine.
un manifestant cu piciorul tăiat de la genunchi
ținea în brațe, așezat pe scaunul lui cu rotile, o pancartă,
justiție, nu corupție,
niște cuvinte percheziționate de mai‐marii orașelor,
pancarta era un orfan adoptat în războiul cel nou.
alți răzvrătiți erau înfășurați în steagurile găurite
ca în niște mantii princiare.
a iubi lumea ca pe o femeie sau ca pe un bărbat,
iată o ebrietate fără simulare,
o râșniță a axiomelor.
când nedreptatea devine lege, nesupunerea devine datorie.
angoasele dospesc la cald și se zbârcesc la rece
în vreme ce prin hublouri se zăresc capete de bolnavi,
ficatul tăbăcit al eroilor zăvorâți sub chepeng
și nechezatul gloriei expuse pe esplanade.
soarele răsare, soarele apune, goană după vânt.
eu am făcut din lume o casă a întristării.
o pictură flamandă cu regi și cavaleri de onoare
în nopțile din cartea morților,
ultimii suverani iubiți în sfârșit
ca singurii martori ai lui Dumnezeu pe acest pământ.
clonele stridente ale politicienilor,
fotografii făcute în hala zoologică din parlamente,
renegații cu ochii ca mucurile de țigară înecate într‐o baltă,
morala noastră e harakiri în hemoragia de acum.
în lumea asta trăiești, cu pulbere presărată pe umeri.
la început n‐a fost nimic imortal.
sub semnul plutonierilor, ce fel de teritoriu ar putea să crească
și cum să fie operată tumora din gâtlejul națiunilor?
iar crengile de vâsc atârnate de candelabre cât de uscate să fie
ca să aducă noroc pentru atâtea popoare!
odinioară, Bulgakov a fost maestrul de la care am învățat arta supraviețuirii,
pe când dictatorii de Hală erau fericiți cu seriale polițiste nocturne,
de‐atunci anii s‐au consumat în kilolitri de alcool
iar noi am fost luminați de perdeaua a trilioane de fotoni.
găleți cu forsythia îngrijite la bucătărie,
mutate în câmpul cu viermi, răscolit de meșterii scrimei.
(Continuare în numărul următor)
