Romanul Dezrădăcinare de Saşa Zare (Fractalia, 2022) e un debut excepțional în proză, care, grație tenacității şi talentului indubitabil al autoarei, reprezintă artistic percepția realității unui copil din anii ’90 din Republica Moldova, care urmăreşte „prăbuşirea” integrității familiei sale: îmbolnăvirea şi moartea prematură a tatălui, umilit şi ruşinat din cauza „eşecului” socioeconomic, îmbolnăvirile mamei şi spitalizările ei frecvente. Mezina familiei empatizează şi interiorizează aceste traume colective, afectându‑i stima de sine. Saşa, protagonista, prin urmare, nu se percepe „centrul” unei familii securizante, ci dinafară – gardianul ei, al familiei ce a rămas. Perspectiva din care îşi priveşte familia reliefează relația eului cu sinele originar, considerat greșit, ruşinos, şi accentuează „exilul”, dezrădăcinarea psihologică de matricea sa ontologică, de care tinde să se îndepărteze. Prin urmare, personalitatea personajului se formează în baza acestei rupturi ființiale, ruşinea de sine, cauzând stări de incertitudini, culpabilitate, anxietate, astfel, singurul mecanism de apărare față de teroarea ruşinii este negarea autenticității şi identificarea cu idealul eului (personajul Alice).
Ruşinea de sine domină întreaga narațiune şi devine o perspectivă a protagonistei de a se analiza drept identitate şi de a privi asupra lumii înconjurătoare. Atenția se concentrează pe evenimentele din copilărie până în adolescență şi asupra fluctuațiilor faptelor de conştiință ale eului aflat în conflict cu sinele originar. Prin urmare, sentimentul distrugător coboară personajul feminin în conținuturile cele mai intime ale conştiinței, în cronotopul evenimentului dezolant, pentru a se confrunta cu partea respingătoare a eului. Astfel, actul creator, scrisul, serveşte, considerăm noi, un mijloc de revenire în amintiri – în locul în care s‑a produs dislocarea de sine, când eul, instanța psihicului, a simțit pentru prima dată ruşinea pentru ce i s‑a întâmplat şi ce este în raport cu ceilalți.
Saşa Zare țese o narațiune în jurul vocii de copil care mai caută răspunsul la întrebarea care sunt reperele ei existențiale, chiar şi atunci când protagonista devine studentă la Universitatea din Cluj. Lumea ei interioară se construieşte dintr‑o serie de întâmplări pe care ea nu le percepe ca fiind parte din viața ei afectivă, de aceea, în raport cu sine, se situează drept un observator fin încă de când Saşa era foarte mică. Rănile narcisice produc o discontinuitate identitară şi disociere a sinelui: în „sine adevărat” şi „sine fals” sau îngrijitor (Winicott). Cel din urmă are menirea să‑l apere pe cel adevărat, retras în inconştient – „acest sine cu rol de îngrijitor ajunge să se identifice, de obicei, cu mintea, lăsând sinele real să lâncezească în corp, cu acțiuni astfel psihosomatice” (Kalsched 2013, p. 28). Acest mecanism primar de apărare a psihicului, în cazul personajului Saşa Vlas, a împiedicat fragmentarea personalității până la miezul ei, până la „uciderea sufletului” (Shengold) – „Disocierea încapsulează ermetic ne‑ființa. Previne astfel anihilarea sinelui unitar, substituind‑o cu multiplicitatea şi cu o poveste arhetipală care mențin implicit părțile împreună” (Kalsched, p. 28).
La originea ființării ei nu s‑a produs conectarea la matricea sa interioară, configurată de figurile parentale, producând acea nuanțată dezrădăcinare a eului de sinele originar şi, prin urmare, de lumea exterioară. Conflictul interior creează o disonanță între ce simte şi ce e corect să simtă, confuzie între identitatea sa şi cea a mamei, care devenise o parte indispensabilă a eului, în special, după decesul tatălui. Prin prisma acestei lentile afective, orice încercare a protagonistei de a lega prietenii, relații eşuează, ba mai mult – le trăieşte ca pe o frică de o posibilă prăbuşire în neant, îndepărtând‑o tot mai mult de ceea ce este, în esență: „Simt că nu am mamă şi e un fenomen straniu, pentru că am o mamă, reală, în carne şi oase, cu buletin şi adresă; dar locul acesta din inima mea, locul la care îmi vine să mă întorc când mă simt mică‑singură‑tristă, locul ce ar putea, ca un leac, să‑mi întregească sinele de fiecare dată când mă duc în fragmente, locul mamei e gol” (p. 20). Saşa simte că are un sine „văduvit” de reperele imaginilor parentale, ce nu‑i răspund adecvat nevoilor sale de bază: ocrotire, iubire necondiționată, afecțiune, prezență şi implicare în devenirea şi evoluția ei. Intuim că mama, prezența din realitatea imediată, nu corespondează cu figura maternă îngrijitoare din conținutul psihic al personajului, din cauză că cea din urmă nu a fost bine internalizată şi încorporată prin percepții şi experiențe afective. Prin urmare, odată cu neidentificarea obiectului Sinelui (Kohut), proiectat de obicei în inconştient asupra mamei, eul protagonistului nu mai este atât de bine ancorat în realitatea în care este introdus/adus.
Prima sa confruntare cu sentimentul puternic şi distrugător al ruşinii are loc încă la grădiniță. Libertatea şi spontaneitatea copilăriei fiindu‑i suprimate de sentimentul cumplit al rușinii de apartenență, cauzată de vârsta părinților – „văzuți bătrâni”. Diferența de vârstă, observată de Saşa, între părinții ei şi ceilalți din jur loveşte dur în imaginea de sine. În comparație cu celelalte mame, tinere şi frumoase, pline de viață, vârsta mamei ei devine o condiție de încarcerare a propriei vitalități. De aceea, anulează magia copilăriei, cu tot ce înseamnă ea: joc, aventură, imaginar, entuziasm, şi se identifică cu stările specifice adulților obosiți de viață: deprimare, deznădăjduire, plictiseală, devitalizare.
Cea de‑a doua manifestare a ruşinii adânceşte şi mai mult falia personalității protagonistei, când familia Vlas este afectată de criza financiară, social‑politică, de la începutul anilor ’90. Ea se amplifică în intensitate emoțională până când adulții/părinții nu mai reuşesc să‑şi exercite funcția primordială de ocrotitori, securizatori şi susținători ai vieții copilului. Reprezentările figurilor parentale atotputernice se spulberă în percepția copilului, lăsându‑l în capcanele stării de anxietate. La rândul lor, părinții „se topesc” psihic şi fizic, se îmbolnăvesc şi caută isteric să „se agațe” de un rost pentru supraviețuirea morală în avalanşa de evenimente politice de tranziție, spulberătoare de sensuri: destrămarea URSS‑ului (RSSM‑ului), consolidarea unui nou stat – Republica Moldova –, pierderea locurilor de muncă, împreună cu acestea – statutul social şi valoarea umană, schimbarea monedei naționale, devalorizarea banilor, prin urmare, criza financiară, psihologică, existențială şi, în final, prăbuşirea ontologică. În acest fel, întreaga familie cade în dizgrație, în labirintul psihic al ruşinii. Tatăl ajunge în starea a‑fi‑întru‑moarte în mod autentic, se confruntă cu dezgolirea de iluziile protectoare ale vieții, iar lumea cotidiană rămâne fără sens. Mama însă, trăind experiența limită, se disociază de condiția ei de văduvă (feminitate surpată), de aceea se conectează cu cea de‑a două reprezentare a vieții – maternitatea. Acum Saşa, fiica, devine obiectul dragostei şi obiectul speranței de realizare a sinelui. Proiectează asupra ei toate fricile moştenite sociocultural, reprezentările, stigmatele femeii „împlinite”, lipsind‑o de propriile reprezentări ale feminității.
O altă criză ontologică are la bază confruntarea brutală şi improprie vârstei cu sexualitatea. Devine victima hărțuirii sexuale la doar 4 ani. Colea, un tânăr de 16 ani, prieten al familiei, o preia de la grădiniță, în scopurile sale perfide, bucurându‑se de ea ca de o jucărie nouă. Uitată de părinți şi cu o educatoare vădit nervoasă de întârzierea adulților, Saşa se simte ruşinată, culpabilizată de „deranjul” adultului, de aceea acceptă „să o salveze” Colea. În spatele grădiniței, locul garant al securității copilului, se petrec lucruri ce perturbă pentru totdeauna liniştea, echilibrul psiho‑emoțional al fetei, acolo s‑a surpat copilăria cu tot ce înseamnă ea. Experiența îi relevă cea mai oribilă şi mai agresivă față a masculinității – abuzul sexualității.
În contextul manifestărilor ruşinii traumatizante – ruşinea de apartenență familială, identitatea națională, lingvistică – se suprapune şi ruşinea de pierderea (moartea) tatălui, ruşinea pentru experiența abuzului sexual din copilărie, ruşinea de atingerile intimidante ale mamei şi, în final, ruşinea pentru atracția sa sexuală de o persoană de acelaşi gen. Apariția sadică a lui Alice în viața ei o sustrage din starea de agonie, găsindu‑şi un reper identitar, ce o suspendă între două realități interioare: între eul cel din trecut şi eul ce vrea să devină altcineva. Din acest punct ideatic, toate rănile narcisice ale protagonistei, analizate mai sus, se vor activa într‑o dorință maniacală de a se vindeca grație forței acestei prezențe feminine, puternic idealizate. În raport cu ea, se vor rejuca aceleaşi scenarii ale intimidării sinelui, anulării propriei valori umane, doar că, în comparație cu situațiile anterioare, protagonista, orbită de nevoia de a fi iubită, îşi pierde definitiv sinele în obiectul iubirii (Alice), este capturată şi „înghițită”. Obiectul paralizant, în imaginea lui Alice, oferă starea falsă de integritate, de apartenență şi o cale de eliberare din captivitatea psiho‑ontologică a protagonistei. Sinele fals şi fragil mai este amenințat şi de resentimentul ruşinii față de identitatea sa lingvistică, de limba română învățată şi vorbită acasă, în Republica Moldova, care o repugnă şi o înspăimântă la Cluj.
Lângă Alice, Saşa trăieşte prăbuşirea ontologică de care s‑a temut toată copilăria şi adolescența. Îndrăgostită de idealul de femeie la care râvneşte să fie ea însăşi, încearcă „acrobații” psiho‑afective foarte periculoase: se identifică în totalitate cu Alice, se lasă modelată după bunul plac al iubitei, înțelege respingerea şi umilirea mai înălțătoare în comparație cu posibilul abandon, ceea ce psihanaliştii numesc manifestări masochiste. Masochistul, notează Daniela Luca, „este cineva care îşi poate imagina că îşi salvează sistemul de relații cu prețul de a provoca tratament negativ / de pedeapsă şi umilire din partea celorlalți. În logica masochistă, «mai bine să fii zdrobit sau bătut decât să nu mai exişti pentru celălalt»” (Luca 2022, p. 53). De aceea, după ce relația amoroasă s‑a încheiat, Saşa înțelege că eul său este în afara conştiinței şi în afara propriului corp.
Din acest punct al prăbuşirii, are loc re‑naşerea ființei din propria moarte psihică, agățându‑se de manifestarea dragostei primordiale din profunzimile viscerale: „de mâine sunt o persoană nouă; de mâine merg la facultate să caut grupa mea adevărată, de mâine mă interesez ce am de făcut pentru examene, de mâine citesc şi învăț, sunt concentrată şi silitoare, mâine nu pierd vremea şi nu mă arunc în poveşti inutile de dragoste”.
