Rolando Kattan (Tegucigalpa, Honduras) este membru al Academiei Regale de Limba Spaniolă și membru al Academiei Hondurale. Pentru opera sa a obținut mai multe premii importante, printre care: Premiul XX Casa de America pentru Poezie Americană, Premiul Național pentru Literatură Ramon Rosa – 2022 și Premiul pentru Poezie Bucovina – 2023, acordat de Academia Română. A primit, de asemenea, Premiul „Voluntar Cultural” – 2011 și Recunoașterea Ohtli de la Ministerul Afacerilor Externe din Mexic în 2016. Poezia sa a fost publicată în reviste, cărți și antologii în peste 40 de țări și tradusă în 17 limbi (franceză, greacă, engleză, română, turcă, cehă, japoneză, italiană etc.).
În lupta lui pentru viață, oare ar fi supraviețuit omul fără rău?
René Char
Omul înțelept este cea mai mare amăgire
mulți dintre noi rămânem in homo habilis
iar alături de vid suntem praf inutil,
un simulacru de supraviețuire
cum e cazul insectelor muribunde
deasupra auriilor ape ale Moldovei.
Singurul nostru premiu e frumusețea.
Respirația pe care‑l împinge pe‑un alpinist,
o atmosferă în care sărutul plutește,
rămășițe pierdute din suflarea lui Dumnezeu
pietrificate din paradis,
El care pășește pe marea norilor.
Văzând această înaintare, noi alungații
suntem substanța de la sfârșitul lumii.
Istoria artei după Epicur
Va fi o frică de fier, cum e cea a omului și a cămășii albe din Execuţii.
Joan Margarit
Nu suntem chiar așa de diferiți,
suntem atomi care plâng unindu‑se
fiecare cu felul lui de a simți frigul,
ceva ce nu poate fi drămuit de‑un cântar,
o lumină umedă‑n iarbă, noi suntem
personajul
cel trist
atârnat pe peretele unui muzeu.
Suntem un Hodler, un Rembrandt sau un
Degas.
Adevărul pe care poeziile‑l dau de gol.
Nu suntem atomii care plâng atunci când
se unesc și
suntem ceea ce păstrăm din vid.
Aproape o fantezie
În copilăria mea, mama, pasionată în secret de origami, explora împreună cu mine limitele exacte ale cuvintelor pentru ca dreptatea și adevărul să nu‑și piardă echilibrul în liniile fragile ale vieții. În adolescență am căzut cu fața în jos urmărind un câine care fugea cu scapularul meu de verbe și adjective, iar mușcând din noroi am descoperit aroma indigo a alfabetului. Am văzut scufundându‑se bărcile de hârtie care ne închiriau definițiile, în timp ce, îmbrăcată în alb, Zurita ne avertiza: dacă pierdem războiul semnificațiilor, pierdem totul. Poezia este ultima barcă care încă mai visează, de aceea mi‑am încredințat pânzelor ei călătoria spre portul întunecat al evenimentelor. Iar în urma mea am lăsat nespusa simfonie a roților de floarea‑soarelui pe câmpii și am recurs la vechile obiceiuri de a venera stelele: cicatricile sunt niște constelații, iar noaptea înstelată este familia mea.
Până la urmă am învățat să mânuiesc cuvintele. Cu aripile rupte mi‑am înjghebat un cuib de speranță. Cu lemnul crucii mele am terminat un modest cabinet de curiozități și mi‑am inaugurat colecția de pietre și uimiri pe care le‑am așezat pe marmura indelebilă a cărților de caritate. Acum, revenit pe micuța insulă în care adomnisem, iată că se filtrează Clarul de lună al lui Beethoven. Deschid fereastra casei mele ca să contemplu peisajul întunecat și constat că noaptea susține numai o lumină deasupra primei iubiri. Poate din pricina asta îmbătrânim, ca să simțim orizontul gol pe coloana vertebrală.
(Traducere din spaniolă de Dinu Flămând)