Anul 2020, an de cumpănă, ne-a demonstrat, într-o mare măsură, cum fiecare dintre noi poate face parte dintr-un scenariu distopic, pe care, altădată, îl priveam de la distanță, dincolo de ecranele televizoarelor.
Până acum, în literatura autohtonă au existat ecouri ale acestei perioade. Exemple în acest sens sunt cartea de povestiri Pandemia veselă și tristă a Florinei Ilis, un volum destul de alert, care radiografia prezența și urmările virusului în medii sociale, diferite, sau romanul autorului bucureștean Teodor Hossu-Longin, Măștile din spatele măștii (Hyperliteratura, București, 2022),apărut anul trecut, la spartul pandemiei, să spunem așa. Afirm din capul locului că prozatorul din urmă nu a intenționat să scrie un roman-documentar, detaliind, în mod exhaustiv, elementele sordide ale desfășurării pandemice, mult prea cunoscute sau simțite, care au amplificat angoasa colectivă și starea de continuă incertitudine, de haos birocratic și politic: desfășurarea de forțe și de energii, canalizate în direcția salvării de vieți omenești sau seria de restricții impuse pentru controlarea răspândirii virusului.
Romanul, a cărui acțiune se întinde pe parcursul celor două luni – martie și aprilie, epicentrul stării de urgență –, reprezintă o frescă pandemică, realizată cu umor și simț al ridicolului, deopotrivă. Este surprinsă și lăsată să se desfășoare în toată naturalețea ei, viața, reacțiile, gândurile omului de rând provocat, în mod cu totul neașteptat, să ia parte la confruntarea cu o situație fără precedent în ultimele decenii. Omul acesta, un exemplar aparte, nu se poate detașa de stupul social,căruia îi aparține. De aceea, restul întâmplărilor, indiferent de amploarea catastrofică pe care o capătă, rămân în fundal, îl ating prea puțin sau, dacă o fac și nu îl lasă indiferent, îl provoacă să caute soluții, avantaje, să speculeze sau să devină cel mai constant părerolog al vremurilor sale. Nu întâmplător, acest roman îmi aduce aminte de Stupul, romanul splendid al scriitorului spaniol Camilo José Cela.
Teodor Hossu-Longin a încercat și a reușit să atenueze tot acest fond catastrofic al începutului de pandemie și să îl adapteze la dimensiunea unei povești picante și alerte, în care bonomia personajelor și a situațiilor se îmbină cu elementele unui realism extrem de funambulesc. Este surprinsă existența locuitorilor dintr-un bloc bucureștean, începând chiar cu prima săptămână a stării de urgență și continuând cu parcursul unor luni fatidice, în care, cu toate acestea, personajele mediocre sau pline de sensibilitate și altruism se comportau, uneori, de parcă nu se întâmpla nimic, ducându-și mai departe existențele încadrate în rama unui firesc spontan și plin de culoare.
Romanul debutează cu însemnarea de jurnal a șefului de bloc din Aleea Chihlimbarului, 24 bis, nenea Ghighi, sau Ghiocel Apostolache, care își propune să țină acest jurnal pentru posteritate, în care să consemneze fapte, apariții, întâmplări din cadrul vieții la bloc pe timp de pandemie. Acesta face parte dintr-o întreagă galerie de personaje care îi cuprinde și îi alătură pe Ionuț Dumitrache, zis și Neluțu Nebunu, pe prietenii săi, Bucă, Pătatu sau Manase, atrași în tot felul de combinații ilicite, niște haimanale de cartier, tipi în aparență duri, însă cât se poate de superficiali și căzând, de atâtea ori, în derizoriu. Pun la cale afaceri veroase, care fie întâmpină piedici din partea poliției, care stă de șase la toate colțurile de stradă, fie se confruntă cu situații cât se poate de absurde. Astfel, în episoadele în care aceștia apar, avem de-a face cu elemente de comic buf, căci, atunci când își pun în plan să jefuiască o farmacie în care s-ar afla bani în urma unei afaceri cu produse sanitare, nu vor ajunge să facă acest lucru, deoarece poliția păzește nu departe de intrare; sau dau o spargere la un depozit de unde fură mai multe cutii cu măști sanitare care, supriză, se dovedesc a fi măști… de carnaval.
Seria continuă cu Nicu Pândaru, un tip practic și pragmatic, căruia îi place să gătească și să le facă cumpărături vecinilor care nu pot ieși din pricina restricțiilor. Mai mult decât atât, fiind un mare iubitor de cafea, încearcă să încropească propriul său tip de cafea obținut prin amestecul mai multor arome, cu care îi dă gata pe cei apropiați. Un personaj central, un soi de instanță care focalizează și adună în jurul său toate celelalte personaje și povești ale acestora este Sidonia, nonagenara, o femeie aflată încă în putere, caustică și jovială, care a trecut prin vicistudinile regimului comunist și care locuiește în bloc, încă de la începuturi. La aceasta se adună aproape toate celelalte femei, printre care se evidențiază Bianca, care lucrează în Ministerul Sănătății și care observă, cu sarcasm, tot ceea ce mișcă în jur, sau Mirela, soția lui Nicu, o fire mai potolită și mai blândă. Femeile se întâlnesc în cadrul unor mici sindrofii în care analizează, cu amuzament și puțină maliozitate, în stilul gaițelor lui Kirițescu, viața din jurul lor. De Sidonia, această prezență din alte vremuri, arborând o eleganță în care sobrietatea se îmbină cu bonomia, se va îndrăgosti domnul Ghiocel, spre ranchiuna Biancăi, care e total opusul Sidoniei și care nu acceptă concurența dintre ea și oricare altă locatară în fața pretendenților pensionari din bloc.
Alte personaje apar la etajele superioare, unde crește și complexitatea problemelor sau a vieții interioare: este vorba despre Andrei Sănătescu, un dealer de mașini care urmărește, cu o resemnare din ce în ce mai acrită, criza prin care trece industria sa în timpul pandemiei. În paralel cu frământările sale actuale în vederea găsirii unei soluții salvatoare pentru jobul său, naratorul ne invită la o incursiune în trecutul acestui personaj, care dintotdeauna a pendulat între visare și angoasă, între ratare și puterea de a merge mai departe. Ghinionul se pare că l-a urmărit constant și în viața amoroasă, căci are parte și se atașează doar de femei ușoare. Ultima de care se îndrăgostește este Nicola, o tipă venită în capitală și care, se pare, practică videochatul. Cei doi vor locui împreună o perioadă, spre stupoarea vecinilor, această gură a blocului, varianta gurii satului din opera lui Slavici, care, prin administrator, îi vor cere socoteală tânărului asupra motivului prezenței acestei domnișoare. Într-un final, Nicola se dovedește a fi nepoata administratorului și va intra în conflict cu unul dintre prietenii lui Neluțu Nebunu, care, în trecut, a încercat să o violeze. Romanul se încheie în mod surprinzător – Andrei e rănit destul de serios în altercația ivită în urma confruntării, nenea Ghighi e dus la spital și internat, căci era suspect de COVID, unde va deceda, în singurătate și izolare.
Mentalitățile sau caracterele personajelor sunt reliefate prin intermediul unor tușe pregnante. Există, la nivel simbolic, o mască a societății, cea a aparențelor, pe care cu toții o folosesc și care îi ajută să facă față situațiilor date, să joace teatru, să își camufleze adevăratele intenții sau vulnerabilități și, astfel, să se simtă protejați în fața celorlalți. Pe când măștile celelalte, la nivel individual, ascund o gamă largă de caractere umane, în care răutatea sau bunătatea, perfidia sau altruismul sunt contraste redate cât se poate de convingător. Naratorul orchestrează o derulare de-a dreptul simfonică a gesturilor sau faptelor celor prezenți, care urmează ritmul unui carusel cinematic, percutant și alert. De altfel, romanul ar putea fi, oricând, transpus și în variantă cinematografică.
O carte în care umorul devine un antidot, care însoțește și atenuează fondul dramatic al oricărei situații. Și, în acest roman, chiar reușește.
