(Partea a doua, continuare din numărul 26)
Nu știu la ce se așteptau și nici de ce mă privesc așa. N‑am adus boli cu mine, ce dracu’. Mă compătimesc. Le e milă de nu se mai poate. Se întreabă ce se va alege de mine, oare, de acum încolo. Se mai și uită unii la alții cu subînțeles. N‑au nici cea mai mică idee ce‑am făcut în ultimele două luni, tot ce știu ei e că n‑am fost aici. Eu sunt vinovată, știu foarte bine la ce se gândesc. Nu mi‑ar putea păsa mai puțin. Am venit aici pentru altceva. Imediat cum intru, mă ia cineva de mână, nici nu apuc să văd cine, și mă proptește de sicriu. Poftim, plângi. Așa e la noi, ca să știe lumea că suferi, trebuie să te zvârcolești pe jos, să te dai cu capul de pardoseală, să întrebi universul, marele bărbos, mama‑natură, depinde în cine crezi, pentru ce trebuie să treci tu prin asta, de ce nu li se întâmplă celorlalți.
Mă dau într‑o parte, mă uit la ea. Așa mi‑o aminteam, lividă, dar mult mai slabă. Ies imediat, mă așez pe trepte, îmi aprind o țigară. Îi aud vorbind, dar nu disting decât câteva cuvinte. Rămân fără țigări. O sting pe asta pe la jumătate, n‑am să am de unde să scot alt pachet până dimineața. Mă doare capul. Ba nu, mă doare gâtul. Ba, mă dor și altele. Lasă. Vin mai mulți oameni. Mă ridic și mă îndrept spre bucătărie. Îl văd pe tata de la geam. Pare terminat, își ține capul între genunchi. Nu i‑am mai văzut capul să ajungă așa de jos, nici gâtul să se întindă atât de tare. Deschid ușa cu zgomot, ca să‑i dau timp să se îndrepte. Chiar dacă nu‑mi spune mare lucru niciodată, mi‑am dat seama în toți anii ăștia că nu suportă să fie văzut așa. Rupt, terminat. Oare ce‑o fi în mintea lui? Nu l‑am mai prins în ipostaza asta, a omului care trebuie să rămână cerebral, să se descurce cumva. Știu că atunci când i‑a murit tatăl n‑a suferit deloc. Nu vorbește niciodată despre el, dar mi‑a povestit bunica. Moartea celebră a familiei, mândria neamului care‑i poartă numele. Mi‑era milă de el când auzeam poveștile astea. Mi‑era frică pentru tata. M‑am trezit într‑o mulțime de stări pe care nu le‑am mai trăit, și nici nu mi le amintesc prea bine. Știu despre el că avea o pată pe frunte și că tata îi mulțumea lui Dumnezeu că n‑a moștenit‑o. N‑ar fi vrut să semene cu călăul.
-Salut, zic.
Nu zice nimic, își îndreaptă spatele. Mormăie după câteva secunde, nu înțeleg ce și nici nu dau semne că aș vrea să repete. Mă așez într‑un colț, îl las în pace, îmi zic. Nu‑și desprinde privirea de pământ.
-Am rămas singur de tot, îmi zice.
Așa deci. Niciodată n‑am simțit compasiune pentru un om cum am simțit pentru taică‑meu în momentul acela, dar am știut foarte clar unde bate. Eu n‑aveam de gând să mă întorc, să revin la viața mea de aici. Care viață de aici, de fapt?
Bunicii mele îi curgea sânge din nas de când mă știu, dar abia cu jumătate de an înainte să mă mut de acasă a început să fie mai rău. Se trezea în timpul nopții și umbla prin casă, plângând și spunând că nu mai poate. Era îngrozitor de suportat, îmi amintesc cum i‑am spus asta și regret. Ieșisem odată din casă, stăteam pe o treaptă din fața casei și fumam. Am auzit o bufnitură, m‑am întors imediat înăuntru. Căzuse. Am ridicat‑o și avea ochii tulburi. Vocea unui om amețit, care s‑a lovit la cap. Spunea că nu căzuse. Am dus‑o cu grijă în pat, l‑am chemat pe tata să se uite la ea, să fie atent câteva minute la mișcările ei. A adormit, într‑un final. Părea uneori că e bine din nou, se vindecă de orice boală o fi fost aceea, redevine cea dinainte. Apoi se întâmpla din nou. O criză de câteva ore, oameni adunați în jurul ei, disperarea acelor momente. Până când s‑a oprit.
„Vine preotul”, se aude o voce de afară, nu pot s‑o atribui cuiva, nu o recunosc. Tata‑mi face semn cu capul. Se ridică și pornește înspre ușă. Îmi dă ocazia să‑l văd, parcă mai slab ca niciodată, parcă de mult mai mult efort are nevoie cât să se țină drept, pe picioare. Ies din casă, mă așez și eu în spatele mulțimii. Cineva încearcă să mă tragă de braț, să mă împingă mai în față. Refuz destul de puternic, mă smucesc. Mă dau și mai în spate. Nu vreau să văd, nu vreau să aud. Vreau. Să. Se. Termine. Locul ei nu e acolo și locul meu nu e aici. Oare de ce fel de forță trebuie să dispui ca să faci timpul să treacă mai repede? Întorc capul și văd același preot pe care îl cunosc dintotdeauna, deloc schimbat, deloc îmbătrânit, făcându‑și loc printre oameni. La noi sunt doi preoți care lucrează în aceeași biserică, un bun samaritean închipuit și un om bun cu adevărat. Ăsta era cel adevărat. Mă atinge cu mâna pe umăr. Se termină destul de repede, nici nu apuc să înțeleg prea bine ce se întâmplă. Mi se face greață de la miros, simt că nu mă mai țin picioarele. Două brațe mă cuprind, mă sprijină, mă ajută să găsesc drumul spre ușă. Afară – întuneric, o vagă ninsoare care abia se pornește. Aceleași brațe mă țin în continuare, ca să mă așez. Se așază lângă mine.
-Stai liniștită, se termină înainte să‑ți dai seama. Fii puternică, trebuie să…
Deja nu mai ascult. Mă gândesc că n‑am mâncat de ieri, deși nu mi‑e foame. Mă gândesc că nu mai am țigări, deși nu‑mi vine să fumez. Aș bea niște cafea. Lumea se retrage încet, fiecare se oprește în drept cu mine și‑mi spune câte ceva. Nu aud. Trec pe lângă mine. Simt din plin, în schimb, toate privirile îngrijorate. Chiar și pe cele curioase. Mai ales pe cele care mă învinovățesc. Dacă aș dispune de ceva mai multă forță, i‑aș înjura pe toți și m‑aș duce să mă plimb. Dar n‑am putere nici cât să ridic capul, să văd cine dracu’ sunt ăștia. Văd preotul ridicându‑se de lângă mine, trecând prin bolta de lumină de deasupra ușii, îndepărtându‑se.
-Da, și i‑am legat gura, că se tot deschidea, numai nu puteam s‑o îmbrăcăm, și când a intrat băiatul soră‑mii, a ieșit numaidecât afară, n‑a putut să se uite la ea, aud acum.
Frânturi din povestirea mătușii mele. Nu știu cu cine vorbește și nu‑mi dau seama pe cine poate interesa genul ăsta de informație. Mă ridic, mă scutur, intru înapoi. Mă uit la bunica, nu‑mi dau seama cum un trup poate funcționa la 40 de kilograme. Deși nu mai funcționează de ore bune. Nu e nimeni în jur, îmi torn un pahar de vin. Îl beau. Mă încălzește. Mă așez pe scaun, continui să mă uit la ea. Nu știu ce fac oamenii în situația asta. Altceva decât să plângă sau să se roage sau să se certe că au băgat o grămadă de bani în treaba asta și sicriul nu e frumos și lumânările s‑au scumpit cu cincizeci de bani. Nu mai intră nimeni aici, au început tot felul de discuții afară. Sting lumânările și ies. Caut niște haine, mă schimb, pun o geacă pe mine. Mă duc să caut țigări. Ajung la magazinul pe care‑l cunosc, mă simt privită.
-Condoleanțe, tare rău ne pare. Ce femeie bună era. N‑avem decât Kent și rusești.
-Kent, zic, ignorând cealaltă frază.
Îi întind banii, ies din magazin, mă așez pe un scaun și aprind o țigară. Ia uite, dacă m‑ar vedea bunică‑mea, știu exact ce mi‑ar spune.
Mă întorc acasă. Tata doarme. Mă așez în pat, stau o vreme așa, fără să mă gândesc la nimic, cu ochii ațintiți în tavan. Îmi amintesc tot felul de lucruri, dar nu vreau să trec prin ele, vreau să dorm. Odată ce‑mi dau seama că mă chinui de ceva vreme, mă ridic, îmi fac un nes, ies afară, aprind o țigară. Îmi verific telefonul, nimeni nu‑mi scrie, nimeni nu mă sună. E o liniște ciudată, dar nu într‑atât de ciudată încât să mă îngrijoreze. Scot o carte din buzunarul gecii și mă proptesc de ușă. Ciudat cum se leagă lucrurile. Când începusem să citesc cartea asta, era tot într‑una din crizele de hemoragie ale bunicii. Spunea că îi e frică să doarmă, așa că unul dintre noi stătea cu ea toată noaptea. Mai făceam și cu rândul, dacă picam de oboseală. Am citit câteva zeci de pagini, apoi m‑am apucat de altceva. Acum am tras o carte din teanc, pe întuneric, m‑am gândit că poate n‑am să vreau să mă întorc înăuntru prea repede, deși e cumplit de frig. Tot cartea asta.
