Pornind de la un episod în care Vincent Van Gogh îi dăruiește unei domnișoare o bucată de ziar în care se află învăluită, „frumos curățată”, urechea sa stângă, Marcel Tolcea, poet și critic literar timișorean, o prezență vivace și tonică, profită, într‑o manieră parodică, de acest context insolit și creează, în cartea de poezie Bicicleta Van Gogh (ed. a II‑a, Editura Burmar, Timișoara, 2023), un cadru jocular, unde primează, în spirit urmuzian, bizarul și butaforia. Astfel, poetul își imaginează următoarea situație de‑un comic jovial, în care imaginația conferă faptului istoric o patină insolită: „Desigur că, dacă pictorul nostru ar fi fost bicicletă într‑o viață anterioară – și avem destule motive să credem chiar asta privind cerurile sale și lanurile sale rotite –, am avea aici de a face cu un mit modern despre originea bicicletei care, de atunci (?), nu mai are decât o sonerie‑ureche. Cu lob argintiu”. În continuare, după acest amuzant avertisment, ni se deschide, pe măsură ce răsfoim paginile, orizontul unui volum bibliofil, în care textul poetic, succint și parodic, rezonează atât de armonios cu desenul de tip gravură, menit să proiecteze mersul bicicletei de‑a lungul istoriei și al societății. Portretul bicicletei, umanizat, face parte din‑ tr‑o biografie alegorică în care elementele de spectacular se regăsesc printre cele ale vieții unor oameni care au îndrăznit să pășească pe făgașul visului și al creativității. Bicicleta se regăsește, uneori, în ipostaza unei doamne misterioase, desprinse parcă din sonetele shakespeariene; alteori, pare că a împrumutat trăsături, comportamente, tabieturi, chiar și fondul senzorial al călătorului îndrăgostit. Până la finalul lecturii acestor scene de existență biciclistică, ai senzația că bicicleta a devenit, în întregime, o replică a naturii umane, căreia îi dezvăluie fie partea amuzantă, intempestivă, comică, fie pe cea sensibilă, gravă.
De pildă, unul dintre portretele Doamnei B. abundă în detalii descriptive, fanteziste, într‑un registru ușor parnasian, care relevă însă un rafinament jovial și un șarm aparte: „Dulce bicicletă cu ochii albaștri,/ Roți cu spițe ai în loc de fiaștri,/ Buza de sus, supărată, e doar un ghidon/ Așezată deasupră de far – papion,/ Mâna dreaptă și stângă, ascunse în albe/ Mănuși, mângâie lanțul. De salbe./ Iar pe deget – inel cu piatră subțirică,/ Roșu crud, sălbatic, ochiul de pisică” (Portretul Doamnei B.). Elementele acestea de portret îi conferă distinsului vehicul un statut privilegiat, cel al unei apariții desprinse dintr‑un panteon al cochetăriei ideale, impregnate de un filon zeiesc, în orice caz, inaccesibil mundanului cotidian.
În aceeași manieră personificatoare, poetul își imaginează un cuplu biciclist, cochet, surprins într‑un cadru care dezvăluie un comic de atmosferă, abil construit: „Nu spun – zise bicicleta domnișoară de la pension –/ Cin’ sfielnic astăzi m‑a luat de ghidon/ Și mi‑a trimis buchet de romanițe/ Să mi‑l pun diseară între spițe,/ Dar – vă rog! – la valsurile vieneze,/ Când dansez cu el,/ N‑aruncați, în sală,/ Pioneze” (Discreția nu-i deloc vioară ruginită).
În anumite părți, poetul experimentează o sintaxă aparent deraiată de la tiparul/ topica normală. Creează cuvinte care generează un imaginar aparte. Scopul este, implicit, unul ludic, și trădează o inteligență textuală în măsură să reliefeze comicul absurd de limbaj sau al unor situații de infantilitate biciclistică: „Un moto de ciclu/ e‑un motociclu/ dar la biciclu un moto/ nu e momo/ și toto,/ ci un pic mai bleg/ și sonor:/ mototor” (Moto: R).
Într‑o atmosferă plină de candoare și de realism magic, bicicleta dezvăluie o eleganță serafică, a cărei prezență nu poate fi decât una transfiguratoare: „Ia‑ți bicicleta între livezi/ Lesne acolo să biciclezi./ Lasă‑ți motocicleta asta acasă,/ Eșapamentu‑i de mofturoasă./ Caută și‑o pompă de aer ușor,/ Suflă în roți numai heliu/ Și‑atunci o să vezi/ Cum urcă la ceriu!” Universul copilăriei nu avea cum să lipsească din această biografie și se manifestă și aici cu toată forța unei candori idilice: „Atunci când e gutunată nițel/ Tricicleta bea un ceai de mușețel/ Iar în loc de spițele fine/ Șpițeru îi pune tulpini de sulfine” (Despre copilăria la biciclete și piersici).
Într‑un registru preponderent ludic, dar și intens imagistic, bicicleta capătă toate atributele unei ființe grațioase, nu de puține ori nărăvașe, dar, de cele mai multe ori, învăluite într‑un mister aparte, dezvăluind nuanțele și miresmele altor vremuri.
