„Și eu sunt Ucraina”, strigă, urlă, șoptește, bocește, ridicându‑se pe baricadele conștiinței, Radmila Popovici. Și eu sunt Ucraina – un manifest de care aveam nevoie, avem nevoie, pe care și l‑a asumat poeta, în virtutea realității traversate și a cronicii sângeroase ale prezentului nostru.
Chiar prin titlu, cartea ne introduce într‑un univers al tiraniei în care „băieții ăștia joacă șah pe hartă/ cu figurine vii”, bobinând tema războiului și a ororilor colective, drama luptelor pentru putere și catastrofa în pragul căreia se află omenirea doar din cauza omului care „își taie singur craca de sub picioare”.
Dincolo de durerile și rănile provocate de război, pe care și le bandajează cu imnuri, bocete, rugi, blesteme, poeta se prezintă drept martor implicat într‑o realitate deziluzionantă a „junglei omenești” în care „s‑a scumpit antimateria”, textele fiind niște mărturii vii, un SOS, o pledoarie pentru pace, ca element‑cheie pentru echilibru și salvare.
Selecția textelor în volum se grupează în două perioade legate de evenimente istorice specifice: primul capitol, scris în perioada 2014‑2022, Florile‑s moarte și noi trăim pe jumătate, și a doua parte, Ia plămânul meu drept să respiri, primăvară, scris între 24 februarie 2022 și 6 septembrie 2023.
Poeziile din primul grupaj sunt un fel de „necolinde”, în care poeta explorează un spațiu al poeziei rimate și ritmate în „pas cadențat”. Chiar al doilea text din volum, intitulat ca la armată, este o alegorie a Mioriței: „la nunta de mai sus au fost toți soldații/ chiar și mai marii lor ca să asculte lăutarii/ să uite de uniformă de tot ce e normă pe timp de război”. Spațiul ermetic, închis și tot mai apăsător, al realității neamului, este sfidat de către poetă cu un strigăt: „ajunge/ ieși femeie/ la plimbare”. Or, ruperea lanțurilor este posibilă doar prin conștientizare și renaștere.
În ansamblu, poemele reflectează asupra pericolului adus de ură și autodistrugere, avertizează despre ciclul nesfârșit al răului și al consecințelor acestuia. La un moment dat, poeta va medita asupra naturii umane și a modului în care anumite emoții negative pot să provoace răul ciclic: „cercuri” negre de cioroi, o realitate‑balansor între „ei” și „ei”, între alb și negru, între buni și răi, bătrâni și tineri, o societate divizată și bolnavă de antagonisme.
Radmila Popovici utilizează stiluri și tehnici literare care subliniază puterea artei și a culturii de a aduce vindecare și speranță în vremuri dificile. În loc de plângeri, lacrimi și sânge, se prefigurează o transformare într‑un cadru de cântec și regăsire în (c)rimele: „cu silabele căscate rimele/ urmăresc cum scriu cuvântul crimele/ mulțumite se târăsc ca râmele/ azi în textul meu rimează primele”. Poeta explorează și va reveni în repetate rânduri la subiectul încorsetării, al izolării și al antinomiei sociale, în care „lumea toată” e o „Fâșie Gaza”, avertizând cu privire la consecințele grave ale urii, care poate să devoreze în cele din urmă întregul individ, atât fizic, cât și spiritual.
Metafora autodevorării în poemul ura sugerează un cerc vicios al distrugerii, în care agresorul devine victima propriului său maleficiu: „șarpelui cu minte de vierme/ îi plac mai ales distrugerile totale/ însă veninu‑i l‑a otrăvit mai devreme/ decât pe alții mușcăturile sale/ […] va începe să‑și muște să‑și roadă/ restul corpului pătruns de venin/ își va înghiți cu aceeași lăcomie/ toată alcătuirea până la gură”.
Poemul care oferă și titlul primului capitol al cărții, necolind, abordează subtil aspecte politice și sociale, inclusiv ideea de hoți care fură bunăstarea comună și promisiunile guvernanților care nu se materializează. Florile sunt folosite în mod repetat ca simboluri ale vieții și ale stării societății, de la florile rupte la cele moarte, aceste imagini simbolizând degradarea, iar „roșul” adaugă un strat suplimentar de aluzie la trecutul socialist al țării: „florile‑s rupte/ și timpurile noastre‑abrupte/ […] florile‑s slute/ și timpurile ni‑s mărunte/ […] florile‑s moarte și noi trăim pe jumătate”. Stilul poetic este unul liber, cu versuri de lungimi variate, sugerând o abordare spontană și emoțională.
Metafora „zugzwang” este o reflecție asupra interacțiunii dintre era cibernetică și sfera politică, sugerând că tehnologia și politicul sunt intrinsec legate, iar faptul că aceste entități „scuipă cojile politice” adaugă o notă de revoltă, de critică la adresa manipulării politice. Aluziile la AlphaGo și la meciul cu Lee Sedol sugerează o lume în care tehnologia poate depăși performanțele umane. Or, aceasta va influența în mod (in)cert viitorul.
În texte profund cutremurătoare, Bucea și un glas de femeie, poeta utilizează sunete precum țipătul, rânjetul, frânarea bicicletelor, ceea ce adaugă o dimensiune auditivă poeziei și amplifică impactul emoțional. În poemul Bucea, imaginea gropii cu îngeri, a copiilor siluiți, a femeilor sfâșiate și a bărbaților schilodiți dezvăluie o realitate sumbră, care rămâne tatuată în mintea cititorului („groapa cu îngeri/ cu aripile legate la spate”) și conduc cu certitudine spre reflecții asupra condiției umane, iar subiectivitatea și relativitatea percepției este sugerată prin repetițiile din poem.
În poezia glas de femeie poeta coboară împreună cu eroul liric în tranșeele subconștientului pentru a diseca emoția soldatului rănit, aflat pe moarte, metamorfozând conturul lumii în care „sărutul e scurt iar războiul este lung”. Un poem‑bocet, un poem‑rugă, țesut din imagini vizuale și senzoriale: „îi dau sudoare, sânge și ultima bucată de pâine”, un monolog al soldatului lunecând în prăpastia morții săpată de război. Dragostea și războiul sunt teme care se împletesc, iar întrebările existențiale aduc și o notă filozofică. Muzicalitatea poemului și aliterațiile utilizate iscusit au un impact mai profund și mai tulburător într‑o realitate în care moartea are „glas de femeie”.
În finalul cărții, poemul cu și fără nume pare să exploreze teme profunde legate de reconciliere, regenerare și transformare într‑un context de conflict și suferință. Poeta crede într‑o revenire la valorile fundamentale ale vieții. Bărbații se vor despărți de arme și vor reveni la coasă, porumbeii și ciorile, simboluri ale păcii și ale schimbării, vor zbura împreună, norii negri care se îmbrățișează cu cei albi reprezintă posibilitatea de a depăși diviziunile și de a aduce armonie – o tranziție de la conflict și violență la o viață simplă și autentică.
Radmila Popovici e poeta care, de această dată, vine cu un mesaj pe cât de clar și simplu, pe atât de rafinat, pentru a fi înțeles de oricine va ține această carte în mâini, iar pentru a fi și mai explicită, și mai convingătoare, iese chiar ea în prima linie, fiind și ea Ucraina. Cartea este o stare și o chemare la IUBIRE și PACE.
