O carte necesară

Am o prietenă la București, ucraineancă rusofonă, mai precis din Varnița. Ei, și acestei doamne i‑a venit ideea să câștige un ban cinstit prin deschiderea unor cursuri de limba rusă. Adresate bucureștenilor! Evident, a dat faliment. Am întrebat‑o și eu, ca prostul, cum de s‑a gândit că pe români i‑ar putea interesa limba rusă, iar ea mi‑a răspuns, foarte necăjită: „Dar e o limbă MARE!”

Mi‑a rămas în minte răspunsul acesta. Altă dată eram la bere, cu băieții, iar la masa noastră erau și două amice din Chișinău, aduse de nu se știe cine (eu nu le știam dinainte). Și, din vorbă‑n vorbă – „Ale cui sunteți voi, maică?” –, m‑am apucat să pomenesc despre filmul Mâna cu briliante (Brilliantovaya ruka), pe care nici măcar nu‑l văzusem, dar mi‑l povestise cineva. Cele două chișinăuience s‑au uitat una la alta și au izbucnit în râsete homerice, de tremurau halbele cu masă cu tot. În afară de ele n‑a râs nimeni. Toată lumea aștepta să‑și termine hohotele și să se explice. Ele au râs pe săturate, dar nici prin cap nu le trecea să se explice, așa c‑am îngroșat eu obrazul și le‑am întrebat direct, ceea ce le‑a pus în dificultate. Lor li se părea evident ce era de râs, în timp ce pentru noi era un mister. Cu foarte mare prudență, căutându‑și cu disperare cuvintele, au reușit să construiască în cele din urmă o explicație: se pare că era extrem de amuzant să audă traducerea în română a unui blockbuster sovietic (un film‑cult, dacă am înțeles eu bine).

Aici, la Brussel, am o vecină scriitoare! Am intrat amândoi cândva în finala premiului Ziarului de Iași (ea cu Sunt oare un călău?, eu cu Frunza), dar ne‑a bătut Bogdan‑Alexandru Stănescu, cu Abraxas. Ne‑am plâns de milă, ne‑am plimbat prin cimitir, apoi am intrat într‑un bistro, la un pahar de vorbă; n‑au trecut nici cinci minute și ne‑am luat la harță („ne‑am sfădit”, cum spune ea). Problema principală – au fost și altele, mai mici – s‑a dovedit a fi perechea de cuvinte „patrie”/„uniune”. Pentru fiecare dintre noi, „patria” era o uniune, numai că ea se referea la Uniunea Sovietică, iar eu la Uniunea Europeană. Discuția s‑a încins când am ajuns la Tatiana Țîbuleac și la traducerile romanelor ei, iar eu a trebuit să răspund la următoarea întrebare a vecinei: „Dacă pentru români nu a fost și nu este important Chișinăul anilor ’80, ’90 sau 2000, atunci de unde provine succesul Tatianei sau al lui Crudu, sau al lui Guțu, sau al meu?” Poate că nu așa a fost formulată întrebarea (nu mai știu precis), dar esențialul rămâne: de ce să‑i intereseze pe cei din România ce anume s‑a petrecut în Chișinăul de acum 40 de ani, când imensa majoritate a cititorilor de‑acum nu era atunci nici măcar născută? N‑am știut să răspund la întrebare. Nu în ultimul rând pentru că nu citisem decât primul roman al Tatianei, cel care n‑are nicio treabă cu Chișinăul, cu România sau cu trecutul, în general. Acolo este o poveste absolut fascinantă, dinafara timpului. Nici nu mă mir c‑a fost tradusă în toate limbile… Uniunii! Și ce fel de viitor are Uniunea fără tineri care să se înțeleagă unii cu alții?! Numai ce văd aici la Brussel: tinerii musulmani nu pricep nimic din fondul istoric al europenilor, iar belgienii (de pildă) aleg să fie opaci cu privire la narativa Islamului. Ei bine, în sens mic, situația se oglindește și în apele mâloase ale Prutului: românii nu înțeleg câtuși de puțin fascinația chișinăuienilor pentru limba rusă, iar aceștia din urmă nu au decât dispreț pentru oricine nu pricepe (de pildă) ce este „krîșa”. Nici eu nu pricepeam. Dar…

… am citit romanul Grădina de sticlă (blurb: Lastocika are parte de o copilărie extrem de dură în Chișinăul anilor ’80, devine medic, emigrează la București și se căsătorește, dar copilul ei se naște cu boala oaselor de sticlă (maladia Lobstein), ceea ce duce la distrugerea căsniciei. Nu știu care a fost intenția auctorială, dar mie mi se pare un avertisment: „copilul” care s‑ar naște din integrarea prematură a Republicii în Uniune ar avea oase de sticlă) într‑o singură noapte și mi s‑au limpezit în minte câteva gânduri profund incorecte politic. Aproape niște ticăloșii, dacă pot spune așa – și iată că pot. Le iau pe rând.

Există limbi mari și există limbi mici. Unele limbi mici pot conta pe sprijinul unei literaturi puternice (ca în cazul românei, al maghiarei, al cehei, al islandezei), iar altele nu au parte de așa ceva (kirghiza, paștuna, letona etc). Unele limbi mari pot conta pe sprijinul unei literaturi puternice, altele nu pot (swahili, bengali, yoruba etc). Chestia este că, așa cum oamenii nu sunt egali între ei, nici limbile nu sunt egale între ele; atât obiectiv, cât și subiectiv. De exemplu, engleza ar avea cam 170 de mii de cuvinte, rusa – vreo 130 de mii, franceza – cam la fel, româna – vreo 70 de mii, ungurii zic că limba maghiară ar avea spre 110 mii de cuvinte (dar îi știm pe unguri, făloși tare, e posibil să nu fie adevărat) și tot așa. Mai este și numărul de vorbitori ai unei limbi, și abia numărul ăsta contează în mod serios, că degeaba ai o limbă bogată – ca irlandeza, de pildă –, pe care n‑o vorbește nimeni în bucătărie sau în dormitor! Dar, pe lângă dimensiunile astea cantitative, mai e și problema de percepție. Și mai ales de autopercepție.

Vorbitorul nativ al unei limbi mari se simte superior vorbitorului unei limbi mici. Vorbitorul ne‑nativ al unei limbi mari, care a învățat cu efort respectiva limbă, se simte „și mai superior” vorbitorului unei limbi mici. De aici râsetele chișinăuiencelor. Punând eu semnul egal între o limbă mică (româna) și o limbă mare (rusa, engleza), tulburasem ordinea firească a lumii. Stricasem rânduiala, zborșisem ierarhia. Așa că am fost pedepsit prin râs.

Problema (așa cum o văd eu, poate greșesc) e că în România limba rusă este nimic, iar în Republica Moldova este cealaltă jumătate a lumii (a percepției despre lume). Noi nu privim rusa ca pe o limbă de cultură, în timp ce ei văd în rusă exact asta: limba de cultură. Degeaba vorbesc unioniștii. Până când românii nu vor reuși să înțeleagă realmente ce anume s‑a petrecut în Republică, nu‑i vor înțelege nici pe cetățenii ei.

Din fericire, asta se întâmplă. Nu datorită celor din România, ci datorită celor din Republica Moldova: sunt tot mai mulți scriitori foarte buni care au ales să scrie în română. Mă opresc aici. Copiez câteva citate din cartea Tatianei:

„E destul să treci dimineața un prag ca ceilalți să spună că ești plecat. Dar să treci o graniță? În Moldova sunt plecată, în România sunt venită. Uneori îmi pare că trăiesc doar la mine în cap, și acolo cu chirie. Le‑am spus că nu e grea, ci doar mare limba asta. Că nu e destul să știi cum se cheamă lucrurile. «Faci mișto de noi», râdeau ele, iar eu nici măcar nu știam ce înseamnă «mișto». Fete deștepte, toate. Roxana cu trei limbi străine, Magda cu părinți academicieni. Dar tot repetau că e grea, e prea grea limba rusă. Să știi pe de rost mii de oase și să nu poți învăța o limbă! La început voiam să le ajut, credeam că sunt sincere și chiar voiau să învețe. Făceam pe banii mei xeroxuri cu verbe și terminații. În sfârșit, aveam și eu ceva de dat. Am înțeles însă că nu le interesa deloc rusa și că doar le plăcea să spună că este mișto. Fascinația asta pentru ruși – fără a‑i înțelege, fără a‑i cunoaște – mă depășește și mă doare. Au trecut atâția ani de când am ajuns la București și nu s‑a schimbat nimic. Tot «rusoaica» am rămas. Limba și frica: cu cât mă cumpără, cu atât mă vând” (capitolul 98).

„Mă apucă uneori ciuda, așa, fără nicio legătură. Ascultasem dimineața un interviu la radio și m‑am împiedicat de un patriot. Câte cefe late, câte cururi groase au supt de la limba română. Câți au fluturat‑o prin comisii, pe la adunări și mitinguri, pe când cei care au iubit‑o cu adevărat au fost ultimii peste tot. Au murit și ei în casă ca Zahar Antonovici. Poate nu de frig sau de foame, ci de dor. Să mori de dorul unei limbi” (capitolul 126).

„Ai nimănui, doar ai noștri, Republică. Mici, dar mândri, cu panglici tricolore pe tot trupul. Din păcate, nu și singuri. La stânga, mică și mândră, era Transnistria. Într‑o coastă, fix așa, Găgăuzia. Mi‑am amintit de nunta la care fusese Oxanka acum câțiva ani. Până la urmă, a avut dreptate: găgăuzii erau altfel. Mi‑ar plăcea să pot povesti mai multe lucruri despre acei ani, despre istorie și restul, însă îmi vine de multe ori gândul că nu îmi amintesc aproape nimic. Tot ce știu am aflat mai târziu, din ziare, din interviuri, la fel ca majoritatea copiilor din generația mea. Mă întreabă des colegii din România: cum era să trăiești în anii de renaștere națională? […] Aveam o mamă nebună, de care îmi era milă, dar de care mă și temeam. Iubeam, voiam să fac dragoste cu un bărbat mult mai în vârstă decât mine. Aflasem că nu sunt orfană, cum crezusem mereu, ci abandonată. Trecusem printr‑un viol, asistasem la un avort în condiții casnice și, de câteva luni, ascultam zilnic tânguielile unei femei care‑și pierduse primul și singurul copil care i‑a fost dat. Ce altceva mai făceam în anii de renaștere națională? Mă luptam cu negii de pe palme și cu urâțenia care nu‑mi mai trecea. De fapt, nu, mă luptam cu toate, cu toți, dar mai ales cu demonii care se îndrăgostiseră de mine. Și, abia la sfârșit, încercam să înțeleg de ce trebuia să urăsc rusa, care fusese bună atâția ani, și să iubesc româna. Asta a însemnat pentru mine renașterea națională. Căci unde‑s degetele și unde‑i trenul” (capitolul 149).

Distribuie acest articol:

Share on facebook
Share on twitter
Share on linkedin
Share on whatsapp
Share on email
Share on pinterest

Articole recomandate

Noutăți
Cătălina Balan

În vizită

Ziua se întrece pe sineîn gânduri,de parcăele își trăiesc propria viață,noaptea se cere în vizită,vine și eacu gândurile sale. Ziua cu noaptease așază la vorbă.

Noutăți
Savu Popa

Poeme

*** Cineva a sprijinitDe șira spinăriiMeleO scarăȘi de la o vremeTot urcă. Nu se oprește o clipăNu se poate opriNu se mai poate. Scrisul meuDe

Noutăți
Adelina Labic

Mahamaya creează și distruge iluzia

Pe lângă atmosfera literară electrizantă creată de FILIT Chișinău în perioada 20‑22 octombrie 2023, acest festival, la prima sa ediție, l‑a adus la Chișinău și

Noutăți
Bogdan-Alexandru Petcu

Palisade

Sora mea Chucky,am băut și fumat ca un junkie,am stat până la 5 dimineața,i‑am spus lui Cosmin că viațae mai mult pentru ceilalți,nu am fost,

Noutăți
Romeo Aurelian Ilie

Uneori Scripturile se împlinesc iar și iar

Alina Gherasim (născută în 1973, la București) a studiat artele plastice la Universitatea de Arte Frumoase din București. Este scriitoare și pictoriță, membră a Uniunii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *