Coada la Berlin a fost tare faină. Noi am stat până la ora închiderii, până la 20:00, cineva a stat opt ore, cineva șapte, cineva a pierdut trenul, iar cineva a crezut că ambasada totuși va prelungi programul măcar cu o oră sau cu două. Șobolanul bătrân însă voia deja să iasă la conferința de presă și au închis secția de votare la 20:00 în strigătele mulțimii: „Pi‑do‑ra‑sî! Pi‑do‑ra‑sî!” Iar angajații ambasadei dansau în curtea interioară, păzită foarte bine. Cică: „Be‑be‑be! Noi n‑o să pățim nimic pentru asta!” Un grupuleț de canalii din ambasadă zâmbea sarcastic, uitându‑se de după gard la mulțimea de mii de oameni, formată din cei mai minunați ruși, care a așteptat răbdătoare și disciplinată la coadă opt ore. Alexei Navalnîi a răbdat și asta ne‑a cerut!
Iar rândul era foarte și foarte fain: fețe luminoase și minunate – cunoscuți noi și prieteni vechi. Ne serveam cu cafea și ceai, biscuiți și nuci. Ne împărțeam apa pe care o aveam. Ne permiteam unul altuia să mergem să facem pipi.
Ne provocau oamenii din ambasadă, din ferestrele căminului ambasadei țipa un șaman ca să ne reducă la tăcere. Dar noi îi răspundeam în cor: OPRIȚI RĂZBOIUL! NU RĂZBOIULUI! Nu aveau ei atâția șamani ca să ne reducă pe noi la tăcere. Eu eram așa de mândru de această coadă, stăteam alături de Iulia Navalnaia în mijlocul a o mie de ruși: savanți, computeriști, juriști, politicieni, jurnaliști, pictori, artiști, oameni cu copii mici, cu căruțuri, câini… Toți diferiți, dar atât de entuziasmați și de frumoși.
Vă mulțumesc, dragii mei ruși din diasporă! În această zi, eu iar am crezut în noi, în toți. Lăsați aceste gunoaie să‑și deseneze pe frunte cele 89 de procente ale lui Putler, pe Putler însuși, asta nu valorează nimic pe lângă faptul că noi ne‑am privit unii pe alții și ne‑am zâmbit. Și zâmbetul acesta este adevăratul nostru vot, adevăratul vot al Rusiei libere
