(Non) Evenimente cu iz de Dejà-Vu

În ediția de astăzi a rubricii, am decis să vă vorbesc despre două filme care au fost premiate la unele din cele mai importante evenimente cinematografice anuale, Oscars și Mostra de le Veneția. Vă voi vorbi despre „CODA” de Stan Heder (Oscars pentru cel mai bun film) și despre „L’Evénement” de Audrey Diwan (Leul de Aur). Există câteva elemente care îmi permit să le prezint la pachet : ambele nu prezintă absolut nicio noutate pentru arta cinematografică, chiar dacă ambele filme sunt executate meseriaș și pot fi lesne recomandate cititorilor Revistei Timpul.CODA, Stan Heder (2021): Filmul a fost recompensat cu cea mai înaltă distincție la ultima ediție a Oscars, mai cumulând și alte două distincții: pentru cel mai bun scenariu adaptat și pentru cel mai bun rol secund masculin. Acesta din urmă mi s-a părut incontestabil, personajul și prestația lui Troy Kotsur evidențiindu-se chiar și în contextul filmului dat. Stan Heder ne prezintă povestea unei adolescente, Ruby, singura care aude și vorbește într-o familie de pescari surdo-muți. Bineînțeles rolul ei de intermediar și interpret cu lumea înconjurătoare este foarte important pentru familie Însă, la un moment dat, un prof de la liceu îi descoperă un talent deosebit și o încurajează să-și urmeze vocația și să devină cântăreață. Talent, care nu poate fi nici barem apreciat de membrii familiei… Iar o eventuală despărțire ar însemna pentru familie dificultăți enorme și un eventual risc de a nu mai putea continua activitatea de pescari în larg… Povestea este într-atât de plată, într-atât de convențională, încât ar fi și inutil să mai adăugăm ceva la micul sinopsis de mai sus. O minte obișnuită cu dramele hollywoodiene (produse cu zecile în fiecare an) va dezvolta lesne tabloul filmului mai departe. Farmecul lui e în mici detalii și varii scene, dar de aici și până la Oscars am putea presupune o cale mult mai lungă. Juriul a decis însă altfel și a ales să fie „cuminte”. Să fiu înțeles corect: filmul se privește foarte bine. El corespunde celor mai înalte standarde și poartă onorabil amprenta „Made în Hollywood”. Dar dacă vă așteptați la un chef d’oeuvre, riscați să rămâneți decepționați. Nu vom uita să menționăm că nici subiectul nu este tocmai original: în 2014, apărea un film franco-belgian de Eric Lartigau, „La famille Bélier”, pentru care protagonista adolescentei (exact același rol), Louane Emera, a primit și Césarul „Meilleur espoir féminin”. Filmul lui Lartigau, cu mici variații (acolo tatăl tinerei intenționa să devină primar), relata exact aceeași poveste. Dar una e să-l produci în Europa și alta e – în SUA. Cam atât. La modul general, Oscars din acest an a fost destul de sărăcuț și linear. Filmul meu preferat din competiție a fost „The Power of the Dog” de Jane Campion, dar despre el vă scriam în unul din numerele precedente. L’Evénement, Audrey Diwan (2021): Înainte de toate, vom menționa că rolul principal în acest film a fost jucat de către Anamaria Vartolomei, născută la Bacău, în Moldova! Pentru prestația sa excepțională i s-a acordat Césarul „Meilleur espoir féminin” în 2022 și „Lumière” pentru cea mai bună interpretare feminină! Filmul, în afară de „Leul de aur” la Veneția, a mai luat și „Lumière” (2022) pentru cel mai bun film francofon al anului. Cât privește povestea propriu-zisă, vom mai menționa că e o ecranizare a unei cărți de Annie Ernaux (o autoare extraordinară pe care v-o recomand fără rezerve). Cel mai probabil este o carte autobiografică și numele eroinei, Anne, nu este o întâmplare. Acțiunea se petrece în Franța anului 1963, cu cinci ani înainte de 1968 și cu 12 ani înainte de 1975, an în care a fost adoptată legea care decriminalizează avortul. Dacă v-am spus astea, devine ca și evident că filmul este despre cum Anne, studentă la litere, rămâne însărcinată și despre cum încearcă disperat să scape de plodul nedorit. Mai departe aș fi putut să fac un copy/paste al textului de mai sus: o realizare impecabilă, o încercare foarte curioasă de a reproduce relațiile și realitățile societății franceze din 1963 (aici suntem obligați să credem ce ni se aduce pe platou din lipsă de experiență personală), o distribuție excelentă și un subiect social „fierbinte”. Cam atât. Nu, nici acesta nu este un chef d’oeuvre cinematografic. Și acest film a avut un predecesor (destul de ilustru în cazul dat): „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” de Cristian Mungiu pentru care a primit și „Palme d’or” la Cannes în 2007. Stilistica filmelor este exact aceeași, chiar dacă decorul puțin diferă. Mă rog, Franța anilor 63 nu e chiar România ceaușistă, dar, în linii mari, poveștile sunt similare. Probabil e bine să li se amintească francezilor că probleme cu drepturile femeilor au existat nu doar în țările socialiste, dar noi, totuși, despre cinema vorbim, nu-i așa?

Vitalie Vovc