Adela Șulea, Suceava
(Premiul I)
Degetele mele tocite provoacă pe corpul tău un
incendiu.
Bucățile de carne mucegăită pe care mi le ascund
sub unghii,
Putrezirea sufletului ascuns printre gratiile coastelor.
Țipetele tale, tăiate de oasele peștilor care ți‐au
rămas în gât.
Pe spatele tău găsesc harta orașului în care am
copilărit.
Pe spatele tău sunt chipurile tuturor copiilor care au
încercat să‐mi spună mamă.
Toate alunițele tale sunt orașe incendiate.
Coloana ta, deformată.
Scolioza ta, amnezică.
Drumul, împleticit printre vertebre.
Intimitatea celulelor noastre atunci când îți trasez
drumul pe sub piele.
Te apasă greutatea umerilor.
Trecerea graniței dintre gâtul și spatele tău
Este singurul loc în care mă pot ascunde.
Tresari de fiecare dată când te ating.
Pe spatele tău cad bombe.
Corpul tău, disproporționat la atingerea mea rece.
Suntem copiii războiului, avem drepturi depline.
Poate că în viața de apoi vom avea amândoi un spate
mai cald.
Poate că în viața de apoi Dumnezeu se va uita la noi
și va plânge.
Poate că în viața de apoi o să învățăm cum și când
să ne rugăm.
Poate că în viața de apoi o să învățăm sfinții să
zâmbească atunci când sunt în icoane.
Așternuturile, pătate de scrum și cenușă.
Numele, scrijelite pe spatele tău.
Suntem copiii nimănui. Ți‐am lăsat cicatrici pe spate
în speranța că toată durerea mea va curge în tine.
Dar doar atunci când ți se vor închide granițele,
Când spatele tău va fi mult prea murdar ca să mă
ascund în apartamentele în care lumina este aprinsă,
Doar atunci te vei apleca asupra mea,
Iar tot negrul va curge pe spatele meu,
Toți copiii se vor ascunde printre semnele roșii de la
sutienul strâns mult prea tare.
Am să încerc să‐i mângâi pe toți.
Și când din mine vor crește flori, din tot acel pământ
pe care‐l port pe spate,
Când oasele mele vor deveni rădăcini,
Doar atunci ieși din cameră,
Pentru că o să devin un glonț care va trage în
primul oraș pe care îl vede.
