„Să nu rămâi dator cu nimic, doar cu iubire.” Apostolul Pavel
Mi-e greu să mai cred în oameni, adesea zicem noi. De fapt, nu-i mai cred deloc. Toți oamenii au o mulțime de fețe, chiar și eu. Mă port cu oamenii diferit, pentru că oamenii se poartă diferit cu mine. Îmi este din ce în ce mai greu să-mi deschid sufletul chiar și în fața oamenilor pe care îi cunosc de foarte mult timp. Îmi este din ce în ce mai greu să mă agăț de acest concept numit prietenie. Am întâlnit prea mulți oameni-prieteni care peste noapte au devenit străini. De fapt, nu străini, ci dușmani, pentru că străinii nu au nimic în comun, ei se ignoră. Așa că după ce încetează să se mai iubească, oamenii încep să se urască și să se vorbească de rău. Devin dușmani.
Așadar, nu mai cred în oameni, în promisiuni. Nu mai cred nici măcar în fapte. Sau în definiții. Poate crezi că ai mulți prieteni, dar, de fapt, când ajungi acasă, cu problemele tale, cu durerile și cu lipsurile tale, ești extrem de singur. Cam așa stau lucrurile în relațiile noastre interumane. Noi toți credem că cineva ne este dator, ba cu o îmbrățișare, ba cu atenție, ba cu un zâmbet etc.
Dar, de fapt, nimeni nu-ți este dator cu nimic pe lumea asta. Nici cu iubirea, nici cu atenția, nici cu timpul. Da, nimeni nu ți-e dator să-ți fie fidel pentru că tu ești fidel! Nimeni nu ți-e dator să te compăti- mească, să te iubească chiar dacă tu îl/o iubești. Nimeni nu-ți este dator să-ți asculte poveștile și să râdă la glumele tale. Nimeni nu ți-e dator cu nimic! Asta înseamnă să încetezi să aștepți? Înțelege că nimeni nu ți-e dator cu nimic și asta va fi începutul renașterii, răsăririi tale. Scapă de iluzia că ești o persoană foarte importantă și semnificativă în ochii celor pe care-i întâlnești și-ți zâmbesc. Nimeni nu e dator să te iubească, să-ți ofere ceva, să se împrietenească, să se comporte sincer și onest cu tine. Tu ești dator, dacă iubești, să fii iubit! Dacă-ți zâmbesc – să zâmbești! Nimeni nu e dator să te ajute, să-ți ofere brațul în clipe dificile. Nimeni nu ți-e dator să suplinească golul din sufletul tău și lipsa de abilitate de a trăi fără prezența cuiva în viața ta. Tu ești dator, dacă iubești, să-l faci pe el să nu poată trăi fără prezența ta. Dacă iubești și nu ești iubit/ă, nimeni, cu nimic, nu ți-e dator ție. Nu ți-e dator! Niciodată și nicicum! Tu ești dator! Ești dator să fii iubit/ă! Dacă iubești, tu ai o datorie, o mare și sfântă datorie – să fii iubit/ă. Când ai înțeles asta, nu te mai ții cu dinții de nimic… Lași jos toate orgoliile și îți vezi cuminte de inima… ta, ba, nu! de inima celui/celei pe care îl/o iubești.
Datoria este nu numai problema fundamentală în etică – categorie fundamentală a ei, care desemnează conceperea de către personalitate a unei necesitați imperioase a îndeplinirii a ceea ce poruncește idealul moral –, ci și o categorie fundamentală a Iubirii, a existenței. Dacă datoria etică a omului de a urma calea virtuții, de a nu permite existența viciilor este opțională, Datoria Iubirii nu este opțională sau alternativă, ci este imperativă. Cerințele noțiunii de Datorie a Iubirii se percep nu sub formă de porunci, ca în cea etică, ci sub forma de lege, Legea de Aur a Iubirii. Acest concept nu este formulat de societate, ci de existența însăși. Datoria Iubirii presupune un set de datorii imperative formulate de viață cu toate ale ei, care din start exclude dispoziția individului de a le executa sau nu. Așadar, observăm că dacă în datoria etică predomină rațiunea, obiectivitatea și chibzuința, în Datoria Iubirii stăpână e necesitatea, Legea Superiorității Existenței în Comun.
Sensibilitatea omului contemporan s-a transformat, a devenit mai întunecată, mai melancolică, după cum observă psihologii. Ce ne prevede viitorul e greu de spus. Dar, după cum se vede, lumea noastră a luat-o în altă direcție, în sensul unei acute despiritualizări. Trăim în era consumului, oamenii aleargă după satisfacții materiale, au o lăcomie, o frenezie a acumulării de bunuri. De lucrurile mai înalte, de bietul nostru suflet ne amintim tot mai rar, doar în anumite momente, cum sunt cele ale marilor sărbători religioase. Și asta pentru că „lumea de azi a pierdut definitiv codurile paradisului și le-a păstrat doar pe cele ale infernului”. Realitatea de toate zilele a devenit parcă o prefață a Apocalipsei (violență, atentate, dictaturi, carnagii, revoluții, greve, sărăcie lucie și bogăție opulentă, contraste năucitoare, războaie etc.) si nu știu cum ne mai putem salva de agresiunea timpului în care trăim. Ceea ce este profund, delicat și prețios în existența noastră ține de legătura cu „absolutul fragil”, cu valorile morale, cu bunătatea și Iubirea. De altfel, mulți filosofi creștini vorbesc despre faptul că trebuie să recuperăm mai degrabă o religie nouă, Religia Iubirii, decât una care este dominată de normele Vedelor, Vechiului Testament sau Coranului. Mesajul pe care Iisus Christos l-a dat Bisericii nu este un adevăr împlinit, afirmă ei. „Mesajul Său evoluează istoric.” În sensul acesta, pentru Gianni Vattimo, viitorul aparține „carității moral-practice”. El și eu vorbim despre Iubirea care va înlocui adevărul religios și despre faptul că, în viitor, religiile se vor reforma, recuperând un mesaj al carității, al milei, al compasiunii față de semeni, în religiozitatea Adevărului Iubirii.
Așa m-am pregătit eu pentru sfintele sărbători pascale, răsfoind o carte de dialoguri între doi gânditori, Gianni Vattimo și filosoful-teolog american John D. Caputo, cu titlul După moartea lui Dumnezeu (Editura Curtea Veche, 2009), și cartea mea, Legea de Aur sau Datoria Iubirii (Editura Ideal, 2020), din care am reprodus, simplificând mult, câteva idei în rândurile de mai sus. Nu pretind că le vei citi ușor și că vei înțelege chiar totul, neavând prea multe cunoștințe în domeniu, dar, desigur, îți va face bine o asemenea lectură. Cu siguranță, reculegându-te întrucâtva și scuturându-te de zgura cotidianului, vei plonja într-un fel de calmă și caldă inactualitate, atât de binefăcătoare sufletului tău. Și te vei gândi la „absolutul fragil”, la Adevărul Iubirii, spre care trebuie să tindem, în căutarea luminii, a binelui și a armoniei. Iar în minte, vii si puternice, dar deja șovăitoare, îți vor răsări spusele apostolului Pavel: „Să nu rămâi dator cu nimic, doar cu iubire”. Oare a avut dreptate apostolul? te vei întreba. Sau a comis o greșeală fatală pentru întreaga umanitate? Acestea au fost cuvintele lui despre Iubire, dar iată și faptele sale descrise în 1 Corinteni 9:19-27: „Deși sunt liber față de toți, m-am făcut sclavul tuturor, pentru a-i câștiga pe cât mai mulți. Față de iudei, am fost ca un iudeu, pentru a-i câștiga pe iudei. Față de cei ce sunt sub Lege, am fost ca unul care este sub Lege, măcar că nu sunt sub Lege, pentru a-i câștiga pe cei de sub Lege. Față de cei fără Lege, am fost ca unul fără Lege – măcar că nu sunt liber față de Legea lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Christos –, pentru a-i câștiga pe cei fără Lege. Pentru cei care sunt slabi în credință, m-am făcut slab, pentru a-i câștiga pe cei slabi. M-am făcut toate pentru toți, pentru ca, oricum, să-i mântuiesc pe unii dintre ei. Pe toate le fac de dragul Evangheliei, ca să am și eu parte de ea. Nu știți că toți alergătorii din arenă încearcă să câștige, însă numai unul primește premiul? Alergați deci în așa fel, încât să câștigați. Alergătorii dau dovadă de stăpânire de sine în toate lucrurile, pentru a primi o cunună care se veștejește, însă noi facem aceasta pentru una care nu se veștejește. Astfel, eu nu alerg fără țintă, nici nu mă bat ca unul care lovește în vânt, ci îmi țin trupul sub control și mi-l fac sclav, ca nu cumva, după ce am predicat altora, eu însumi să fiu descalificat”.
Și acum numaidecât apare întrebarea: de ce a făcut toate acestea? Răspunsul vine instantaneu: pentru ca să fie înțeles și iubit, să nu rămână dator cu iubire față de cei care-l iubeau, să nu fie descalificat! Uneori, spunem cuvinte altor persoane care nu înseamnă prea mult pentru noi, doar pentru a evita o tăcere ciudată. Doar să spunem ceva. Și nu avem nicio idee despre modul în care oamenii vor reacționa la aceste cuvinte. Cât de ușor este să induci în eroare o lume întreagă și nici să nu observi asta. Să fim mai atenți și mai sensibili la cuvintele pe care le rostim.
Iar acum să revenim la apostolul Pavel, mai drept zis, la Romani 13, capitol care, răstălmăcit, ar suna astfel: „Oricui puteți să rămâneți datori cu orice, nimănui însă să nu rămâneți datori cu iubire unul față de altul, fiindcă doar cel care este iubit de celălalt a împlinit Legea”.
Cred că atunci când Iisus i-a spus cărturarului despre porunca dintâi: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta”, a știut că noi, oamenii, vom ajunge atât de nepăsători, încât să uităm de ea sau, și mai grav, să-i inversăm sensul. Pentru mine această poruncă înseamnă mai multe lucruri… Înseamnă că, atunci când trebuie să aleg între a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima mea și între a fi iubit de Dumnezeu din toată inima Sa, voi alege a doua variantă. De ce? Pentru că a-L iubi pe Dumnezeu e partea Lui din relația noastră, a fi iubit de Dumnezeu e partea mea. Cu alte cuvinte, a-L iubi pe Dumnezeu e simplu, pentru că este imposibil să nu-L iubești pe Dumnezeu. Mai înseamnă că, atunci când se anunță vremuri grele în viața mea, aleg să cred în puterile mele, că astfel Îl voi putea face pe Dumnezeu să mă iubească.
Dacă vă îngrijorați pentru alte lucruri în lumea aceasta decât pentru trăirea acestei porunci, respectarea Legii de Aur, oprițivă! Cum vom birui dacă nu vom fi iubiți de Dumnezeu cu toată inima Sa, cu tot cugetul Său și cu toată puterea Sa? Cum vom face față necazurilor, apăsărilor, alegerilor din viața noastră? Atunci când vrei să fii iubit de Dumnezeu, știi că tot ce trebuie să faci este să vorbești și să faci fapte ca Dumnezeu să Se încreadă în tine și să te iubească cu o dragoste mult mai mare, peste măsura cu care putem noi iubi… Roagă-te și fă astfel de fapte, să poți fi iubit de Dumnezeu cu toată inima Sa, cu tot sufletul Său, cu tot cugetul Său și cu toată puterea Sa, doar astfel poți achita Datoria Iubirii, datoria că-L iubești.
Noaptea lui „a iubi” aproape a trecut, se apropie ziua lui „a fi iubit”. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului lui „a iubi” și să ne îmbrăcăm cu armele luminii lui „a fi iubiți”.
Aceasta este Legea de Aur sau Datoria Iubirii: dacă iubești, ești dator să fii iubit/ă!
