Veneția este un oraș fără termeni de comparație și merită toate adjectivele din familia frumosului, originalului și particularului. Este unicul oraș din lume construit pe circa 100 de insulițe, ascunse atât de iscusit, încât aproape că nu găsim o palmă de pământ ca să punem un deget. Indiferent a câta oară te cheamă acest oraș să-l vizitezi, cu siguranță vei fi de fiecare dată copleșit de frumusețea fabuloasă pe care o vei întâlni în cale, nebănuind că în spatele acesteia se află mistere străvechi și legende curioase, care s-au păstrat de-a lungul anilor, devenind o parte din istoria orașului. Povești de dragoste terifiante, stafii care continuă să apară, dar și dispariții ciudate – toate constituie misterele în care e învăluită partea obscură a Veneției. Imposibil să bănuim că Veneția, oraș multietnic și multicultural, care a inspirat poeți și prozatori, actori și muzicieni, bijuterie care plutește pe ape, poate fi învăluită de legende misterioase, așa precum sunt canalele ei cu apa limpede la suprafață și sumbră în adâncimea-i. Veneția – oraș care-și păstrează până astăzi denumirea de „la serenissima” (oraș senin), cunoscut întregii lumi literare și cineaste, original prin gondolele ce îi traversează canalele și, nu în ultimul rând, prin poveștile de dragoste și prin aventuri, apropo de fuga din închisoare a lui Casanova, apare deseori ca un personaj rocambolesc. Orașul este învăluit de mister chiar din primele zile ale fondării sale. Se povestește că a fost întemeiat grație reginei Adriana, soția lui Gilius, suveranul Padovei. În realitate, întemeierea orașului a fost un proces intermitent și anul fondării (421) este legat mai mult de tradiție decât de un eveniment istoric concret.
În timp ce portul Veneția se îmbogățea economic, creștea și romanticismul, misticismul și legendele orașului. Prezent în dramaturgia lui Shakespeare, semnificația lui se amplifică în romanul Moarte la Veneția de Thomas Mann, unde Veneția apare ca un personaj real, ca parte integrantă a dramei, atribuindu-i-se sinonime ce țin de hedonism, artă și moarte. Protagonistul romanului, Gustav Aschenbach, e un prozator german care, trecând printr-o criză de inspirație, vine la Veneția să se relaxeze. Și, în pofida caracterului său auster și calculat, este captivat de frumusețea sofisticată a tânărului polonez Tadzio. Această întâlnire va dezlănțui o atracție puternică și neașteptată în Gustav, evidențiind dorința interzisă și iluzia de a redescoperi o tinerețe pierdută. Fără ca cei doi să-și vorbească, se încheagă o intimitate ambiguă între ei: Aschenbach își trăiește pasiunea printr-o lungă și voluptuoasă căutare a tânărului pe străzile venețiene. Tot atunci apar zvonuri că sunt cazuri de holeră asiatică și Veneția însăși devine treptat o capitală a morții.
Moarte la Veneția este o poveste despre relația dintre frumos, artă și viață, dintre rafinament și decadență, dintre obscur și vitalitate. Este un succint roman despre sensul vieții, al morții și al fabulosului. E o capodoperă absolută. Pornind de la acest roman, plin de mister și taine, poposim pe podul Rialto. Ademeniți de arcada uriașă întinsă peste apă, pod de trecere și admirație a fiecărui turist, rămânem copleșiți de frumusețea de basm a orașului. Pășim încet pe podul ca o grindă încovoiată, ca un arc bine întins pe care trecătorii, fermecați de imaginile din jur, la sigur nu se întreabă cine-i autorul și cine a avut ingeniozitatea să construiască atât de perfect acest obiect ingineresc. Cu atât mai mult că puțini au auzit că această construcție este legată de o legendă terifiantă, asemănătoare celei cu Meșterul Manole, subiect întâlnit și la înălțarea castelului Rozafa din Scutari (Albania). Și dacă balada „Meșterul Manole” o cunoaștem aproape toți, de ce nu am cunoaște și alte legende cu același subiect? Deci, legenda Castelului Rozafa narează despre trei frați care zile în șir lucrau la construcția unei fortărețe, dar, în ciuda eforturilor, peste noapte zidurile se prăbușeau. Într-o zi, au întâlnit un bătrân care le-a mărturisit că singura soluție pentru a menține castelul în picioare ar fi un sacrificiu care consta în zidirea de vie a soției unuia dintre cei trei frați. În special, a celui dintâi, care a doua zi urma să vină la locul unde se ridica acel castel pentru a-i aduce soțului ei prânzul. Bătrânul i-a rugat pe cei trei frați să nu le pomenească de această jertfă soțiilor lor, fiindcă numai așa li s-ar fi împlinit dorința. De îndată ce frații mai mari au ajuns acasă, le-au și avertizat pe soțiile lor să nu vină a doua zi la castel. Doar cel mai mic nu i-a spus nimic femeii sale. Așa că, în ziua următoare, a venit doar Rozafa, soția acestuia. Abia atunci i-a mărturisit ce i se va întâmpla. Rozafa nu a protestat, ci a dictat o condiție: să fie zidită, iar între zidurile castelului să lase două găuri, una pentru sân, ca să alăpteze nou-născutul pe care-l lăsă în grija soacrei, iar cealaltă pentru propria mână, ca astfel să-și țină copilul în brațe și să-l poată legăna. Astfel Rozafa a fost zidită de vie, iar pereții castelului nu s-au mai prăbușit niciodată. E o legendă descoperită cu mulți ani în urmă pe când mă aflam într-o vizită în Albania, mirându-mă de subiectul similar cu cel din „ Meșterul Manole” și chiar cu cea a podului Rialto.
Ceea ce astăzi poate fi definit drept cel mai faimos pod din orașul Veneția are o legendă zguduitoare. Se narează că în timpul construcției bărbații ajunseseră la disperare: tot ce se construia ziua, peste noapte se ruina. Podul proiectat de Antonio da Ponte era o lucrare de inginerie excesiv de complexă, având la temelia sa o singură grindă, care, din păcate, întruna se prăbușea. Întrucât accidentele aveau loc întotdeauna noaptea, Antonio da Ponte a decis să se ascundă în apropierea șantierului, pentru a afla cauza. Într-o noapte a auzit un zgomot de prăbușire a podului, însoțit de un râs înfiorător venit din spatele lui. Întorcându-se, a văzut un bărbat înalt acoperit cu o mantie lungă, neagră, care susținea că nicio ființă omenească nu va fi în stare să construiască un pod peste Marele Canal, până nu va plăti un preț mare. Antonio, dornic să termine lucrarea, și-a propus drept recompensă sufletul, însă bărbatul misterios nu a căzut de acord. I-a cerut sufletul persoanei care va trece prima pe podul terminat. Arhitectul a fost de acord și astfel lucrările au continuat fără ca podul să se prăbușească. Când s-au încheiat lucrările, arhitectul a ordonat zidarilor să i se aducă un cocoș cu intenția de a-l elibera pe pod spre a-i permite să treacă primul, așa cum fusese înțelegerea. Însă Satan, căci el era acela, nu avea de gând să se lase înșelat de o ființă umană. S-a deghizat în simplu muncitor dând o fugă la casa arhitectului Antonio, avertizând-o pe soția sa de un accident în care era implicat soțul. Femeia imediat a alergat la fața locului și, după ce a traversat podul, a căzut la pământ fără suflare. Diavolul l-a pedepsit pe Antonio dublu, luând sufletul soției lui și pe cel al copilul pe care îl purta în pântece. Se spune că, din acea zi, sufletul copilului nebotezat rătăcește pe punte, iar oricine trece pe deasupra sau pe sub pod cu gondola sau barca aude, cică, plânset de copil urmat de un strănut. Cunoscând povestea toți care trec pe lângă pod se grăbesc să se îndepărteze de la locul misterios și, pe cât e posibil, să-l evite în timpul nopții. Și totuși s-a găsit un gondolier mai îndrăzneț care a răspuns cu un „să-ți fie de bine!” acelui strănut și de atunci se presupune că sufletul pruncului a putut să părăsească acel loc blestemat. Precum ar fi avut nevoie de un gest de compasiune, pe care nu l-a primit-o niciodată de la nimeni, pentru că nu s-a născut niciodată și, din acel moment, oricine ar trece noaptea pe podul Rialto nu mai aude niciun sunet straniu.
O altă legendă mistică povestește despre un spirit blând care viețuiește în Palatul Grassi. Se povestește că acest palat nobiliar ar fi fost casa unei tinere care a murit în circumstanțe misterioase, căzând de pe balustrada unui balcon din curtea interioară. Circumstanțele morții sunt incerte, deoarece nu s-a știut niciodată dacă a fost o sinucidere sau o omucidere. Potrivit unor mărturisiri, spiritul acestei tinere (supuse unei posibile violențe) nu provoacă nimănui tulburări, doar că pe un ton blând își șoptește numele. Printre mărturii se numără și cea a unui fost angajat al Palatului, care era responsabil de securitatea nocturnă: în timpul obișnuitului tur de recunoaștere a auzit țipete sfâșietoare ce l-au făcut să se oprească. Îndreptând lumina felinarului într-acolo, de unde venea strigătul, a observat o groapă săpata de muncitori în timpul zilei – era chiar în calea lui. Dacă nu l-ar fi avertizat spiritul blând al fetei s-ar fi rostogolit la fundul gropii…
Ar fi un mare păcat dacă nu am cunoaște și legenda gondolei care spune că într-o noapte, un cuplu se plimba pe străzile înguste ale Veneției în căutarea unui loc mai retras, unde să petreacă timpul în intimitate. După multă căutare, fata zise cu voce tare „Ar fi minunat să găsim un loc doar pentru noi!” Luna, care urmărise întreaga scenă, s-a hotărât să-i ajute. A coborât alături de cei doi îndrăgostiți și le-a zis: „Urcați, vă duc eu într-un loc retras!”. Cei doi mai întâi s-au speriat, apoi au decis să accepte invitația. Așa că luna a coborât și mai mult, până a atins apa și, imediat, partea scufundată i s-a înnegrit din cauza apei prea reci, pe când cealaltă a rămas argintie. Părea o ambarcațiune extraordinară, pe care tinerii au urcat, alunecând de-a lungul canalelor tot mai departe de privirile curioșilor.
Originală e și legenda despre dragonul lagunei și gondolele. Potrivit acestei legende, în adâncurile lagunei trăia un dragon asemănător cu un crocodil uriaș. De fiecare dată când ieșea la suprafață, speriindu-i pe marinari și pe cetățeni, sufla peste oraș o ceață densă care îi împiedica pe trecători să vadă la câțiva pași.
Nimeni n-a cutezat să-l sfideze pe acel dragon și doar foarte puțini se aventurau să iasă cu bărcile în mare. Toți se temeau că vor fi aruncați în apă, pierzându-și nu doar bărcile, dar și viața. Într-o zi însă, unor gondolieri nevoiți să se confrunte cu apele lagunei, nu li s-au întâmplat nimic. A doua zi și alți temerari s-au avântat în larg cu bărci obișnuite, numai că au sfârșit-o rău. Atunci a fost dezlegat secretul: dragonul nu se atingea de gondole! S-o fi speriat? Dar aceste vase neobișnuite l-au liniștit! Nu se știe, dar cert este faptul că, după acea întâmplare, plecările și venirile acestor bărci tipice venețiene nu s-au oprit, iar balaurul a dispărut ca prin minune. Oricum,
din superstiție sau poate speriați de o posibilă reîntoarcere a balaurului, venețienii au construit Biserica „San Giorgio Maggiore” (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care conform tradiției creștine reușise să-l învingă pe balaur) chiar la intrarea în Marele Canal…
